Ioan BABAN

ELEGIE XXVIII
mă îndoiesc în fiecare zi de mine si de toate
cîte se află, nici nu mai stiu dacă sînt eu cu adevărat
si nu cumva un altul umblînd în travesti să-mi tină
de urît pe cîtă vreme, fără să posed un pasaport,
ca un hoinar de toate zilele si de nesfîrsite nopti
fără desagi si fără vreo tintă mă trezesc plecat...

mă bucur în orice moment cînd pornit departe,
locul în care m-am zbătut si m-am tot întristat
a rămas în urma mea ca un gol bătut de vînturi
între drumuri care nici nu vin dar nici nu pleacă
fără zări fără ecouri doar cu duhuri nestăpînite
cum misună în juru-mi un nestiut desperecheat...

un spectacol oferit de o singurătate despuiată
de straie jucînd fără jenă pe un soclu uitat în nimic
ca o statuie rostindu-si rolul fără vreo recuzită
pare pînă la urmă ca toate din jur un eveniment ciudat
călcînd pe acolo pe unde o nemaipomenită tăcere
nu mai este de multă vreme doar un simplu păcat...

 

ELEGIE XXIX

cînd se îngînă nodurile toate
năpădite-n buruieni tîrzii
fluieră prin norii tristi o moarte
ca-ntr-un han cu mari comicării

taie goarna în felii tăcerea
si o pune-n zare la uscat
iar cînd naiba si-a pierdut vigoarea
mai înghite cîte-un dumicat

noaptea despletită de culcare
îsi propteste perna pe butuci
păru-i aruncat peste umbrare
înveleste spaime si năluci

iar cînd doarme scormonind în scrumul
unde-a ars o umbră de tizic
vîntul suflă-ncet mînînd duiumul
gîndurilor stoarse din nimic

ELEGIE XCIV

caut deseori în cuvinte cîntece iesite din vechi tipare
cu senzatia că tot ceea ce spun s-a mai spus de o mie de ori
si totusi nu-mi amintesc unde anume am fost lovit de unda
de foc venită din marile depărtări în care deseori lunec
fără să vreau dus de mine spre mine cu un alai echivoc
dar atunci cînd mă întorc găsesc pajistea ninsă cu flori...

mă tem de primăvara cu aparitii si disparitii întîmplătoare
cu cîntece dizarmonice sau cu unduiri de acorduri false
cînd firea se ascunde de ea însesi să nu-si vadă chipul
în oglinzile deformatoare ale zilei sau în halucinatia noptii
să uite că vin si momente cînd trebuie să uiti că existi
că esti doar o iluzie a propriului tău cîntec nedisimulat...

pot fi o depărtare cînd dorul mă poartă pe cărări tulburate
sau o apropiere cînd ferestrele sufletului nu se mai deschid
cînd cîntecul căutat se ascunde în propriile sale acorduri
si armonia uită că are lîngă ea un protagonist nedumerit
ametit de zvonurile neprefăcute încă în ceva pe deplin căutat
cum universul si eternitatea sînt doldora de cîntec ratat...