POEZIE GERMANĂ

Ingeborg BACHMANN
La 26 septembrie a.c. se împlinesc 35 de ani de la moartea poetei austriece Ingeborg Bachmann (1926-l973), autoarea uneia dintre cele mai inspirate lirici de limbă germană din toate timpurile. Cîteva piese de teatru, volume de proză, eseuri, articole de critică literară, alături de relativ putinele volume de poezie (datorită mortii premature si tragice, într-un incendiu pe care se pare că l-a provocat ea "însăsi cu o tigară uitată aprinsă), conturează o operă complexă si completă, în care Europa postbelică a ruinelor si a lipsei unor sperante concrete, a credintelor sfărîmate si a condamnării la luciditate, se reflectă alături de un erotism subtilă si de accentele de revoltă socială. După studii de filosofie în Austria, autoarea a trăit în Germania, Elvetia, Italia si Paris, fiind onorată cu numeroase premii literare, atît în timpul vietii, cît si postum.

DESTIN OMENESC
Poală de nor fermecată, în care plutim...
Cine stie dacă n-am trecut astfel deja
prin multe ceruri, cu ochii sticlosi?
Noi, cei alungati în timp
si rostogoliti din spatiu,
noi, zburători prin noapte si neant.

Cine stie dacă n-am zburat deja
pe lîngă Dumnezeu, si fiindcă spumegînd
iuti ca săgeata fără a-l vedea
si împrăstiindu-ne sămînta mai departe
pentru a vietui în semintii si mai întunecate,
poate acum doar din vină plutim?

Cine stie dacă nu murim de mult, prelung?
Ghemul de nori ne duce tot mai sus.
Deja aerul subtiat ne amorteste mîinile,
si dacă ni se frînge glasul si suflarea se opreste...?
Rămîne vraja pentru ultimele clipe?

DINCOLO DE PERETE
Atîrn din crengi ca o zăpadă
în primăvara văii,
mă poartă vîntul ca izvor rece,
cad umedă în flori
ca o picătură
de care ele putrezesc
ca într-o mlastină.
Eu sînt gîndul – permanent – la moarte.

Fiindcă nu pot merge linistită, zbor
prin toate clădirile sigure ale cerului,
răstorn pilastri si scobesc ziduri.
Fiindcă nu pot dormi noaptea, îi previn
pe ceilalti cu fosnetul îndepărtat al mării.
Urc în gura cascadei si rostogolesc
cu zgomot pietrisul de pe munti.

Sînt copilul marii angoase a lumii
care atîrnă de pace si bucurie
precum, bătaia clopotului de pasul zilei,
asemeni coasei în ogorul copt.

Eu sînt gîndul – permanent – la moarte.

VIZIUNE
Deja a treia oară a tunat!
Iar din mări urcă încet vas după vas.
Corăbii scufundate cu catargul ars,
corăbii scufundate cu pieptul împuscat,
cu trupul zdrentuit pe jumătate.

Si plutesc mute,
neauzite prin noapte.
Si nici un val nu se închide-n urma lor.

N-au nici un drum, nu vor găsi nici unul,
nici un vînt nu va îndrăzni să le apuce strîns,
nici un port nu se va deschide.
Farul se poate preface că doarme!

Dacă aceste vase vin pînă la tărm...
Nu, nu la tărm!
Vom muri ca bancurile de pesti
care se leagănă în jurul lor pe valuri lungi
în mii de trupuri moarte!

ÎNCĂ MI-E TEAMĂ
încă mă tem să te leg cu ata răsuflării mele,
să te înfăsor cu drapelele albastre ale visului,
la portile de ceată ale castelului meu întunecat
să ard făclii, ca să mă găsesti...

încă mă tem să te desprind din zilele sclipind,
din a timpului pantă aurie de curgeri solare,
cînd peste fata înspăimîntătoare a lunii
spumegă argintie inima mea.

Uită-te în sus si nu mă privi!
Drapelele coboară, făcliile s-au stins,
iar luna îsi urmează drumul.
E vremea să vii să mă tii, sfîntă nebunie!

TARA NEGURILOR
Iarna iubita mea este
printre animalele pădurii.
Vulpea stie că trebuie să mă întorc
înaintea diminetii si rîde.
Cum tremură norii! Iar mie
îmi cade pe gulerul de zăpadă
un strat de gheată sfărîmicioasă.

Iarna iubita mea este
un copac printre copaci si cheamă
ciorile părăsite de noroc
în crengile arătoase. Ea stie
că vîntul din zori o să-i ridice
rochia scrobită de seară, presărată
cu chiciură si o să mă trimită acasă.

Iarna iubita mea este
printre pescari si fără grai.
Supusă apelor, pe care firul
înotătoarelor ei o miscă dinăuntru,
stau pe mal si privesc
cum se scufundă si coteste,
pînă cînd gheturile mă alungă.

Si iar nimerită de strigătul de luptă
al păsării, care îsi întinde aripile
deasupra mea, mă prăbusesc
pe cîmp deschis: ea jumuleste
găinile si-mi aruncă o claviculă
albă. O apuc de după gît
si plec prin puful amar.

Infidelă e iubita mea,
stiu, cîteodată pluteste
pe tocuri înalte înspre oras,
sărută prin baruri paharele,
pe gură, cu paiul, adînc,
si îi vin cuvinte pentru toti.
Dar limba aceasta nu o înteleg.

Tară de ceată am văzut,
inimă de ceată am mîncat.

 

ZILE ÎN ALB
În zilele acestea mă trezesc odată cu mestecenii
si îmi pieptăn părul de grîu de pe frunte
în fata unei oglinzi de gheată.

Înmultit cu răsuflarea mea
laptele face fulgi.
Devreme usor se înspumează.
Iar unde aburesc geamul, apare,
desenat de un deget de copil,
iarăsi numele tău: Nevinovătie!
După atît de multă vreme.

În zilele acestea nu mă doare,
că pot să uit
si că trebuie să-mi amintesc.

Iubesc. Pînă la incandescentă
iubesc si multumesc cu salutări englezesti.
Le-am învătat în zbor.
În zilele acestea mă gîndesc la albatros,
cu care pluteam în sus
si încoace zburam
într-o tară nedescrisă.

Intuiesc la orizont,
strălucitor în scufundare,
continentul meu fabulos
de dincolo, care m-a dat afară
îmbrăcată în giulgiu.

 

PORT MORT
Umede drapele atîrnă pe catarge
în culori ce nici o tară n-a purtat,
adiind pentru stele înnămolite si
luna verde, în gabie odihnind.
Lume de ape din vremea descoperirilor!
Valurile acoperă orice drum,
picură de sus lumina din retele
de noi străzi, în văzduh asezate.

Dedesubt apele frunzăresc prin Biblii
si acul busolei e-ndreptat spre noapte.
Praful de aur e strecurat din vise,
mării îi rămîne numai părăsirea.

Nici o tară n-a rămas necălcată!
Ata marinărească pluteste desirată,
căci exploratorii falnici, surîzînd,
cad acum în bratul mort de apă.

CAZI, INIMĂ
Cazi, inimă din pomul timpului,
voi frunze, cădeti din ramurile reci
pe care le îmbrătisa odinioară soarele,
cădeti, cum lacrimi cad din ochiul larg deschis!

Încă flutură zile întregi în vînt suvita
peste fruntea bronzată a zeitătii locului,
cînd sub cămasă pumnul deja
apasă rana larg deschisă.

De aceea fii tare, cînd spatele fraged al norilor
se apleacă iar înspre tine,
ia-l pentru nimic, cînd Hymettos
îti umple încă odată fagurii.

Căci putin pretuieste localnicul un pai în secetă,
putin e o vară în fata marii noastre semintii.

Si ce dovedeste inima ta?
între ieri si mîine pulsează
neauzită si străină,
iar ceea ce bate
e deja căderea ei în timp.

UMBRE TRANDAFIRI UMBRE
Sub un cer străin
umbre trandafiri
umbre
pe un pămînt străin
printre trandafiri si umbre
într-o apă străină
umbra mea.

DUPĂ ACEST POTOP
După acest potop
vreau să fiu porumbelul,
nimic altceva decît porumbelul,
să fiu încă odată salvat.

M-as scufunda în marea aceasta!
Dacă n-ar zbura,
n-ar aduce
frunza în ultima clipă.

ÎNSTRĂINARE
Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.
Crengile nu au frunzele pe care le tin în vînt.
Fructele sînt dulci, dar fără iubire.
Nici măcar nu satură.
Ce o să fie?
Pădurea îmi zboară în fata ochilor,
lîngă urechile mele păsările închid gura,
pentru mine nici o pajiste nu va fi culcus.
Sînt sătulă de timp
si mi-e foame de el.
Ce o să fie?

Pe munti vor arde focuri noaptea.
Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE
Atît de departe în viată si asa de aproape de moarte
încît nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,
îmi rup bucata mea de pămînt;

oceanului linistit îi înfig icul verde
drept în inimă si înot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scortisoară!
Sînt singură cu timpul, ucigasul meu.
În betie si albăstreală ne împupăm.

MANEVRE DE TOAMNĂ
Eu nu spun: a fost ieri. Cu banii fără valoare,
ai verii în buzunare, iar stăm întinsi pe pleava
batjocurei, la manevrele de toamnă ale timpului.
Iar evadarea spre sud, precum a păsărilor,
nu vine la vreme. Seara trec vase de pescuit
si gondole pe alături, iar cîteodată mă nimereste
cîte un ciob de marmură, saturat de vise,
în locul cel mai vulnerabil la frumusete, în ochi.

în ziare citesc multe despre frig
si urmările lui, despre necugetări si crime,
despre expulzati, ucigasi si miriadele
de banchize de gheată, dar putine îmi plac.
Si ce dacă. în fata cersetorului care vine
de amiază trîntesc usa, fiindcă e pace
si poti să-ti cruti privirile, dar nu si
moartea tristă a frunzelor în ploaie.

Hai să călătorim! Hai, sub chiparosi
sau sub palmieri ori prin orangerii, să vedem
la preturi reduse apusuri de soare
inegalabile! Hai să uităm
scrisorile trecutului la care n-am răspuns.
Timpul face minuni. Dar dacă ni se pare nedrept,
cînd bate vinovătia: nu sîntem acasă.
în beciul sufletului, fără somn, iar mă regăsesc
pe pleava batjocurei, la manevrele de toamnă ale timpului.

SUB VITA DE VIE
Sub vita de vie în lumina strugurie
se coace ultimul tău chip.
Noaptea trebuie să întoarcă foaia.

Noaptea trebuie să întoarcă foaia,
cînd coaja se sfărîmă
si din carnea fructului iese soarele.

Noaptea trebuie să întoarcă foaia,
fiindcă chipul tău dintîi
urcă în năluca ta, estompată de lumină.

Sub vita de vie în lumina strugurie
betia îti imprimă un semn –
Noaptea trebuie să întoarcă foaia!
TIMP AMÎNAT
Vin zile tot mai grele.
Timpul amînat pînă la revocare
devine vizibil la orizont.
Curînd va trebui să-ti legi sireturile
si să rechemi cîinii în curtile de mars,
căci măruntaiele pestilor
s-au răcit în vînt.
Lumina florii de cafea arde sărăcăcios.
Privirea ta presimte în ceată:
timpul amînat pînă la revocare
devine vizibil la orizont.

Dincolo ti se scufundă iubita în nisip,
el urcă pentru părul ei fluturînd,
îi cade în cuvînt,
îi porunceste să tacă,
o consideră muritoare
si dispusă să se despartă
după fiecare îmbrătisare.

Nu privi împrejur.
Leagă-ti sireturile,
goneste cîinii înapoi.
Aruncă pestii în mare,
stinge florile de cafea!
Vin zile tot mai grele.
Traduceri din limba germană de Dan DĂNILĂ

 


Home







Manson De Silicon Pentru Penis Cel Mai Gros
O gama variata de mansoane pentru penis. Cel mai bun pret la comanda online.