PAGINI DE CRITICĂ

DESPRE POEZIA CARCERALĂ[Poezia închisorilor comuniste]
   


Ion BUZASI

 

 

După 1990, literatura română contemporană s-a îmbogătit cu un capitol nou: literatura închisorilor comuniste. O sumedenie de cărti, mai ales memorialistice, de un realism cutremurător au înfătisat spatiul concentrationar comunist. Aceste cărti, scrise de supravietuitorii acelui infern dantesc, vorbesc despre „poezia temnitelor comuniste” ca despre un extraordinar tonic moral al acestora, despre efectul lor aproape balsamic. Numele cele mai frecvente erau ale lui Radu Gyr si Nichifor Crainic. Lipsea însă o antologie a poeziei carcerale. De curînd ea a apărut, fiind alcătuită si prefatată de Ioana Cistelecan.
                „Poezia ocnelor” are în literatura română începutul în scrierile romanticilor: C. Bolliac si Al. Macedonski sînt poetii care cîntă amarul suferintelor în ocnă, iar în perioada interbelică Tudor Arghezi prin ale sale „flori de mucigai”. Dar această palidă traditie este depăsită cu mult de versurile ce înfătisează suferintele greu de imaginat în temnitele comuniste. Ioana Cistelecan adună în acest florilegiu liric, poezii din creatia lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag, Sergiu Mandinescu. Asadar opt poeti – dintre care, primii doi Radu Gyr si Nichifor Crainic sînt „clasici” ai poeziei carcerale; Andrei Ciurunga si Ion Caraion – cu poezii memorabile si pe această temă, iar ultimii trei Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag si Sergiu Mandinescu – pe care numai această dură experientă i-a îndemnat spre poezie, ca un exercitiu de supravietuire.
                Ceea ce frapează în această antologie este „zborul frînt” al destinelor acestor poeti, biografia lor fracturată: la unii fractura biografică a intervenit după o perioadă de glorie sau notorietate socială si literară (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Caraion), la ceilalti, în plină tinerete le-a fost deturnat cu brutalitate sensul vietii: Ioan Victor Pica (1933-1940?) avea doar 16 ani, în 1949 cînd organizează o formatie de rezistentă anticomunistă în Tara Făgărasului; arestat în toamna anului 1950 va petrece în diferite închisori sau la sinistrul Canal, aproape 14 ani, eliberîndu-se în 1964, cînd la 31 de ani încearcă în zadar să-si continue studiile, fiind mereu respins din cauza dosarului, si chiar ca simplu lucrător este îndeaproape supravegheat de securitate pînă la sfîrsitul lui decembrie 1989; Dimitrie Paciag (n. în 1923) este întemnitat si în timpul dictaturii antonesciene si pe timpul dictaturii comuniste; Sergiu Mandinescu (1926-1964), înscris într-o miscare de tineret anticomunistă, încearcă în 1948 să părăsească tara. Condamnat la 12 ani temnită grea, trece prin închisorile din Craiova, Jilava, Pitesti, Gherla, Aiud. Eliberat în 1960, dar nu este angajat nicăieri, si, din cauza gîndului stresant că este în permanentă hărtuit de securitate, se îmbolnăveste de ciroză si moare în 1964, la numai 58 de ani.
                Radu Gyr (1905-1975 – pseudonimul lui Radu Demetrescu) reprezintă unul din cele mai dramatice destine biografice din literatura română. S-a născut în anul 1905 în orasul Cîmpulung-Muscel, ca fiu al actorului Stefan Demetrescu. Pseudonimul Gyr este împrumutat, prin anagramă, de la numele dealului Grui la poalele căruia se află orasul natal. Studiile primare si liceale le urmează la Craiova, iar cele universitare la Facultatea de Istorie din Bucuresti. Paralel cu notorietatea poetică se desfăsoară si cariera universitară si activitatea politică, atras fiind, ca atîtia valorosi tineri intelectuali din perioada interbelică, de ideologia legionară. Calvarul său începe în 1938, în timpul dictaturii carliste: a fost închis succesiv sub cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană si comunistă. De aceea a fost numit un „Homer al închisorilor”. Nici un poet din literatura română, în afară de Radu Gyr, n-a fost condamnat la moarte pentru o poezie. Este un caz unic, si cred că nu numai în literatura română, că după răspîndirea în foi volante a poeziei Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane, regimul comunist îl condamnă la moarte, comutîndu-i, în ultimă instantă, pedeapsa, la muncă silnică pe viată. După eliberarea din închisorile comuniste este, ca si mai vîrstnicul său confrate, si tovarăs de închisori, Nichifor Crainic, redactor la revista „Tribuna României” o publicatie de propagandă comunistă pentru străinătate, dar nu are drept de semnătură si nici nu poate să-si reediteze sau să-si publice volumele de poezii. Unii poeti ai temnitelor comuniste si-l recunosc drept maestru. Andrei Ciurunga îi dedică o odă: „Prietene de temnită dusmană/ si frate bun de pîine fără grîu,/ ne doare pe-amîndoi aceeasi rană/ si spumegînd muscăm acelasi frîu…/ Cînd noaptea mă prindea de caraulă/ însîngerat de-al gîndurilor sir,/ Isus venea la mine în celulă,/ adus de mucenicul Radu Gyr”.
                Poezia lui Nichifor Crainic a fost un fel de folclor poetic al închisorilor. Multi detinuti politici le scriau prin diverse mijloace, care de care mai ingenioase si apoi le memorau. Figură de prim plan a vietii culturale si literare interbelice, pentru Nichifor Crainic începe calvarul vietii, îndată după instaurarea regimului comunist. Cîtva timp pribegeste prin sate din Transilvania, cu o identitate falsă, găzduit de fosti studenti ai săi de la Teologie. Ca într-un roman de aventuri, faptele si întîmplările sînt povestite în volumul de memorii, Pribeag în tara mea. Se hotărăste singur să se predea autoritătilor ca să nu creeze neplăceri celor ce-l găzduiau, si fără o sentintă de condamnare ispăseste aproape 15 ani de închisoare, dintre care cei mai multi la Aiud.
                În antologie este prezent si un nume mai putin cunoscut Ioan Andrei. Este pseudonimul literar al episcopului greco-catolic Ioan Ploscaru (1911-1998) al Lugojului, autorul unor putin stiute, dar remarcabile scrieri memorialistice: Lanturi si teroare (1993) si Bucurii si sperante si al volumelor de poezii: Cruci de gratii si Flori de in. Primul volum de poezii, si prin titlu, sugerează experienta dură a închisorii, asumată însă în sensul învătăturii crestine, asa cum mărturiseste în paginile memorialistice din Lanturi si teroare: „Am suferit omeneste. Cu disperare, cu sperantă, dar totdeauna cu credintă. Am stat în închisoare cincisprezece ani, din care patru am fost singur, izolat într-o celulă. Eliberat în 1964, au continuat să mă supravegheze, am fost persecutat, urmărit si iarăsi anchetat, am avut parte de perchezitii la domiciliu, uneori mi-a fost frică în toti acei ani ce au urmat. Si au fost douăzeci si cinci. Pentru toate suferintele îndurate, să fie binecuvîntat Dumnezeu în veci”.
                Nu lipseste în poezia temnitelor comuniste nici atitudinea de revoltă asa cum o exprimă versurile lui Radu Gyr, Sergiu Mandinescu sau Andrei Ciurunga: „Cu dintii strînsi de aspra suferintă/ urcăm pe brînci Golgotele, cădem/ ne ridicăm scrîsnind a neputintă/ si iar ne prăvălim – dar nu tăcem./ cum să tăcem cînd fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adîncuri să cuprindă/ tot plînsul tării într-un nou stejar?/ Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frînt/ si strigă”.
                Poezia carcerală este o componentă importantă a poeziei religioase românesti. Este o poezie a suferintei umane, si această suferintă asumată în sens crestin îl apropie pe om de Dumnezeu. Două dimensiuni sînt absolut evidente: întelegerea umană a tovarăsului de suferintă si speranta în sprijinul divinitătii. În fond, poezia închisorilor comuniste este o ilustrare a poruncii evanghelice fundamentale despre iubirea lui dumnezeu si despre iubirea aproapelui. Prefata subliniază convingător relatiile dintre poezie si rugăciune si conceptul de poezie-rugăciune: poezia este după abatele Henri Bremond – „o rugăciune care nu se roagă si care îndeamnă la rugăciune”; iar după L. Alonso Schokel – „un act reflexiv, o transfigurare a experientei religioase în cuvînt”. Adăugăm la aceasta o definitie a poeziei religioase, formulată de Stefan I. Nenitescu, remarcabil poet de inspiratie crestină, bazată pe un paralelism revelator: „Precum cuvîntul era la Dumnezeu si Dumnezeu era cuvîntul, numai poezia are cuvinte, iar nu simple verbe, deosebirea totală si de neacoperit cu nimic este că al lui Dumnezeu Cuvîntul fiind, Cuvîntul s-a făcut trup, pe cînd în poezie, care este a omului, trupul se face cuvinte”.
                Poezia a fost alături de rugăciune, pentru detinutii politici o solutie de rezistentă, un reazim sufletesc, o sperantă în amarul acelor zile de iad. Preasfintitul Ioan Ploscarul (poetul Ioan Andrei, prezent în acest volum cu o selectie din volumul Cruci de gratii) ne spune în volumul memorialistic, Lanturi si teroare că poezia lui Eminescu, Rugăciune („Crăiasa alegîndu-te, Îngenunchem rugîndu-te…”), unul din cele mai frumoase imnuri mariane din lirica religioasă românească, era recitată în închisori nu ca o poezie, ci ca o rugăciune propriu-zisă. Iar Lena Constante, într-un sens asemănător înregistrează un moment „salvator” din anii de închisoare… . „…am noroc. Pe unul din pătratele de ziar de la closet, găsesc în ziua aceea un fragment de poezie. Pentru mine, o comoară. Începutul unui poem apartinînd unuia din cei mai mari clasici ai nostri. Îl învăt pe dinafară. Prea repede. Atunci, vers după vers, mă strădui să-l traduc în franceză. Era în sfîrsit o iesire. Prima” (Evadarea tăcută, Editura Florile dalbe, Bucuresti, 1995, p. 24). Iată si o altă mărturisire: „Aceste scrieri au constituit, pentru cei care ne găseam în suferintă, un sprijin pentru rezistenta sufletească împotriva nelegiuirilor la care eram expusi în permanentă de către organele terorii rosii… Mi-a venit în minte o strofă a lui Radu Gyr, învătată între zidurile celulelor din Gherla: Nu esti înfrînt atunci cînd sîngeri/ Si nici cînd ochii-n lacrimi ti-s,/ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis (versurile sînt citate cu aproximatie, n.n.)… Versurile acestea au constituit un mare imbold pentru mine – nu m-au lăsat să mă prăbusesc moral; mi-am păstrat speranta că totusi, mai devreme sau mai tîrziu, voi putea face ceva” (Augustin Neamtu, Viata după gratii si obloane, Galaxia Gutenberg, 2006, p. 71, 187).
                Multi detinuti găseau forme ingenioase de transcriere a versurilor lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr care rămîn „clasicii” acestui gen de poezie, le memorau, le spuneau si altora, încît ele deveneau un fel de folclor poetic. (După 1990, cînd s-au publicat „versurile inedite create în temnitele Aiudului de Nichifor Crainic”, editorii au avut de lucru în stabilirea formei autentice a textului, pentru că poeziile dobîndiseră, precum poezia populară, si un caracter colectiv, prin contributia celor care le memorau si colportau): „Aveam hîrtie de la cutiile de carton care fuseseră cu medicamente, le băgam în apă, le lăsam se zvînte un pic si după aia scoteam foi din ele, le călcam cu gamela, cu cana de apă sau cu sticlă si se făceau bune de scris. Scriam cu hipermanganatul pe care mi-l da pentru ciupercă sau pentru infectii. Scriam si pe talpa bocancului. Aveam bocanci cu talpă de cauciuc, luam săpun, făceam zoală de săpun, asa, mînjeam talpa, dădeam cu DTT si atunci scriam cu un cui sau cu acul” (Dumitru Andreica, Drumuri în întuneric, Fundatia Academia civică, 1998, p. 207-208). Un procedeu asemănător se folosea si în închisorile prin care a trecut Augustin Neamtu: „Scriam pe o bucată de talpă de cauciuc pe care o udam, dădeam cu săpun si apoi presăram var de pe pereti din locuri dosite. Se scria ca pe o tăblită de gresie, cu un betisor de lemn. Avantajul era că se stergea usor si repede si nu te prindea că înveti. Dacă erai prins, făceai sapte zile de carceră cu mîncare o dată la trei zile si plasă de fier în loc de saltea” (Viata după gratii si obloane, P. 71)
                Antologia cuprinde si succinte „lecturi explicative” după fiecare poezie; unele dintre aprecierile critice sînt prea drastice. Despre poezia lui Nichifor Crainic, Unde sînt cei care nu mai sînt?, ca să dăm un singur exemplu, ni se spune că este „o meditatie simplistă asupra mortii, uzînd clasicul si desuetul refren, dar si personificarea necuvîntătoarelor de asemenea cu izul suprasaturatiei”, în timp ce aproape toti comentatorii acestei poezii o socotesc o capodoperă a poeziei lui Nichifor Crainic si o capodoperă a poeziei religioase românesti. O prelucrare din punct de vedere crestin a motivului poetic ubi sînt? cu rădăcini în literatura ebraică a Vechiului Testament, cu ecouri în cunoscutele balade ale lui Francois Villon, si într-o întreagă poezie romantică pe tema fortuna labilis. Titlul însusi al poeziei atrage atentia asupra sensului crestin prin ciocnirea antitezei: unde sînt cei care nu mai sînt? Să se compare din acest punct de vedere titlul poeziei lui Nichifor Crainic cu interogatiile retorice din baladele lui Francois Villon. La poetul francez întrebarea presupune disparitia lor din lumea si din gloria lor pămînteană, la Nichifor Crainic – o altă existentă (unde sînt?) fată de ceea ce vedem (cei care nu mai sînt?). E adevărat că poezia are o compozitie simplă, dar nu simplistă. Titlul interogativ devine refrenul poeziei si, rînd pe rînd, răspunsurile sînt adresate vîntului, ciocîrliei, bufnitei. Toate acestea au semnificatii simbolice crestine si răspunsurile lor, pregătesc, în mod gradat, răspunsul din final al bufnitei: „Cînd va cădea/ marele-ntuneric vei vedea”. Adică atunci cînd marele întuneric al necredintei va dispărea, vei întelege că acei care nu mai sînt aici pe pămînt, s-au înăltat la viata vesnică.
                Sînt utile si elocvente „mărturisirile autobiografice” ale poetilor culese de autoarea editiei din memoriile lor, precum si aprecierile critice (desi aici nu toate sînt cu referire directă la poeziile pe această temă).
                Antologia poeziei carcerale are meritul pionieratului si al unei selectii reprezentative, trasînd o temă inedită a liricii contemporane românesti. Selectie reprezentativă desigur, dar nu exhaustivă, pentru că sînt si alti poeti ai închisorilor comuniste care ar merita să figureze într-o asemenea antologie. Unul dintre acestia este Radu Brates (numele literar al profesorului blăjean Gheorghe I. Biris (1913-1973), poet din tînăra generatie interbelică a literaturii ardelene, care a publicat putin în timpul vietii, dar care, îndurînd calvarul închisorilor, ne-au lăsat printre poeziile sale inedite si cîteva evocări lirice ale Canalului. Iată una dintre acestea, intitulată Pe santier:
„Un cer din cenusă… si-n zare
Detună si tună mai tare…
Dar sună prelung de plecare
La muncă, la diguri, la mare.

Ne strîngem vesmintele-n jur
Cu-n capăt de sfoară, cu-n snur;
Ne punem turbane ca magii,
Dar vîntul ne frige obrajii.

Pe drumuri de cîmp, desfundate,
Se-nsiră brigăzile multe
Cu fruntea-n pămînt, pe tăcute,
Străbatem distantele toate.

Ne-asteaptă de zor santierul
Pămîntul e una cu cerul
Si ploaia răzbate la piele…
Ce vremuri blestemate si grele!

Si marea vuieste turbată,
Iar moartea pîndeste sireată
Se surpă talazu-ntr-o clipă
Si-ngroapă-o întreagă echipă.
Alarmă pe-ntreg santierul!
Aleargă-njurînd brigadierul.
Ne strîngem toti umăr la umăr
Dar cîtiva lipsesc de la număr.

Ei! Cine să-i plîngă si cine
S-aprind-o făclie de ceară!

Un vînt se stîrni pe coline
Si urlă cu urlet de fiară.

Iar marea vuieste turbată
Si ploaia izbeste mai iute…
Cu fruntea-n pămînt, pe tăcute,
Ne-ntoarcem din nou la lopată.

Si munca zoreste-nainte
În seara cu neguri si umbre…
Fantome sub zările sumbre,
Noi parcă săpăm la morminte”.

Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006

 


Home