Serban CODRIN
***
Abia tîrîm cumplita greutate
Si tragem si împingem fără spor,
Cu mii de mîini trudind în ajutor,
La bulgărele dur de-eternitate...
Sleiti de nădusală, cu burghie,
Ciocane, dălti ne-ncrîncenăm din greu
Să-I facem chip cioplit lui Dumnezeu,
Pe tron, în luminoasă măretie...
Ne reuseste la perfectiune
Soborul de izvoare, porumbei,
Crini, candele cu lacrimi de ulei,
Garoafe, maci sperînd în rugăciune...
Doar cerul mai rămîne să-l sculptăm,
Astral obrazul Tatălui suprem...
***
Exuberant si zvelt, îmi place mersul,
Dar feminina ta suplete este
Pe-ascuns cea mai arhaică poveste
Din cîte născoceste universul...
Hazard cu energii fără-auspiciu,
În miliardele de generatii
Se zămislesc arzînd în constelatii
Atomii de-oxigen, carbon, siliciu...
Pe o planeta cu nuntiri astrale,
Rodind, oceane îsi ridică-n transă
Prin regnuri nerăbdările spre-o sansă
De-a clocoti în soldurile tale...
Văd cum te plimbi pe străzi, cu-acea bruschete
De cosmos nebulos, dar cu noblete
***
Nenorocos cu-adresele pierdute,
Pe-o margine onirică, de drum,
Între-Andromeda si Triangulum,
Te-am regăsit mai zilele trecute...
Pe podium, galacticu-Amadeus
Cu rîvnă îti descîntă-un „Jupiter”,
Ori greieri umblă-anapoda prin cer
Si toaca din Colomba în Proteus,
Beti si obraznici, imnuri cu aluzii,
Că prea-i muncesti pe-amantii ideali,
Să-ti geluiască-n lemn de portocal
Iluzii născătoare de iluzii...
Strîng universul si-l asez discret
Pe noptieră, lîngă-un alt poet...
***
Ursit să-l muste bandele de cîini.
Biet amărît, abia tîrîs pe stradă,
La cap legat băbeste, cu broboadă,
Îi spînzură bagajele de mîini,
Pe ceafă, umeri, piept, la subsuori,
Tăgîrtele de-a valma cu boccele,
Lădoaie-nfipte cu piroane grele,
Papornite, desagi cîrpiti cu sfori...
Cînd trecătorii se feresc, rîd, fug,
Nebuna tîrgului îsi face cruce
Si sare-asupra Lui la o răscruce...
„Vai, îngere, prea Te-ncordezi în jug
Si-ascunzi tot ce ne furi, de-Ti rupi spinarea,
Teroarea, scîrba, spaima, desperarea...”
***
Pe urde-o fi căzut, în, ce neant,
Biblioteca lui Euripide,
De-i strig si-i bat la usă, delirant,
„Poete, vino-n scenă si deschide!"
N-a fost vreodată pace sub măslini,
Nici ieri, nici mîine, nici în faptul serii,
Troienele dau foc la mărăcini
Bocind cît fluxul si refluxul mării...
Cum nimeni nu răspunde nicăieri,
Pe-un raft, sus, metamorfozati în carte,
Îmi joacă de-a măcelul rinoceri
Cosmare despre sete, foame, moarte...
Vechi vagabond cu teatrul subsuori
Sînt scaunele si-asteptarea lor…
