RECENZII
Lucian GRUIA
Mihai Antonescu – ÎNGERUL PISICII NEGRE
(Ed. Deliana, Bucuresti, 2007)
Maxima poetului Blaga: „Nu stii că numa-n lacurile cu noroi la fund cresc nuferii?” vine ca o mănusă problematicii romanelor prozatorului Mihai Antonescu, cel care pendulează perpetuu între iad si rai. În cazul romanului pe care îl recenzăm, viziunea nu pare maniheistă, în unele personaje binele si răul se împletesc (Dobre si Roxane), în altele trimmfă diabolicul (procurorul Stănoiu - tatăl Roxanei si puscăriasul Căruntu), iar eroul principal (Dobre), se transfigurează la modul sublim, după ce un înger stingher îi acaparează trupul si sufletul.
Povestea începe cu un element fantastic, care rupe planurile realitătii palpabile si le mută în cer. După eliberarea din armată, în apropierea Severinului, personajul principal Dobre Dobre trăieste o întîmplare ciudată: se deschid portile cerului si eroul vede o bătălie între îngeri si demoni. Un harapnic de otel lovea la întîmplare, un înger jerpelit se desprinsese din gloată si trecu prin el si mieunatul unei pisici negre se auzi ca o rugăminte disperată (ca plînsul unei femei) apoi se auzi: „Huoo! Paran-dărăt miseilor, fiecare unde-i locul!”
Este momentul în care îngerul rătăcit acaparează sufletul lui Dobre, iar pisica neagră, diabolică, pe al Roxanei.
În acest roman cu subiect aparent politist, Mihai Antonescu renuntă la fraza luxuriantă cu care ne-a obisnuit în prozele anterioare: BATAKANDA (Ed. Prier, 2001); ESAFOD PENTRU IUBIRE (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2005) si altele. Spun aparent politist, pentru că, desi intriga pare luată dintr-un dosar penal, în desfăsurarea actiunii se petrec întîmplări suprarealiste, toate brodate pe lupta exacerbată dintre bine si rău, iar motivul principal este cel al jertfei cristice.
În cazul Roxanei, răul i-l inoculase tatăl ei vitreg care o supusese unor obscenităti inimaginabile (care, la un anumit moment începuseră să-i placă, întrucît în fiecare femeie doarme o pisică neagră). Cînd fata fuge de acasă, pune pe urmele ei pe cel mai grobian dintre oamenii săi (Căruntu) ca s-o aducă înapoi sau s-o omoare.
Într-o asemenea escapadă, Roxane îl cunoaste pe Dobre care o salvează din mîinile Căruntului si între ei se înfiripă o pasionantă poveste de dragoste. S-ar părea că în aceste clipe diafane, binele triumfă, dar totul rămîne doar o iluzie. Tema iubirii constituie un prilej de meditatie, fiind disecată de personaje între limitele religioase si cele instinctuale. Fire pasională si exacerbată, autorul se întreabă pînă unde poate merge dragostea sexuală fără să devină perversiune?
În puncul culminant al naratiunii se petrece o dublă crimă, Căruntul o înjunghie pe Roxane (care se aruncă în fata lamei, salvîndu-i viata iubitului ei) iar Dobre îl ucide pe Cărunt. În puscărie, Dobre află de la alt detinut numele tatălui Roxanei, care este procurorul Stănoiu si îsi propune să se jertfească pentru a-l pedepsi (aducîndu-l pe acesta în starea să-l împuste).
Ocazia se iveste cînd un tren cu navetisti este oprit în cîmpie, înaintea Bucurestiului, pentru un control de bilete. Toti călătorii sînt dati jos si celor fără bilet li se face proces verbal contraventional. Trenul fiind înconjurat de jandarmi, nu poate scăpa nimeni necontrolat. După numărul mare de „blatisti”, procedura urmînd să dureze cîteva ore, cei cu bilet o pornesc pe jos, pe cărarea paralelă cu linia ferată, sperînd să ajungă mai repede la Bucuresti, sau, să fie ajunsi din urmă de tren si să-si continue cu acelasi mijloc de locomotie călătoria. Printre acestia se află, desigur, procurorul Sănoiu si Dobre.
Puscăriasul îi face invitatie procurorului de a merge împreună pe jos (propunere aparent nevinovată, dar observăm că Dobre nu are bagaje”- Eu, ce am pe mine si în suflet. De altfel, am să vă povestesc (…) Dumitale si numai dumitale, mă pot destăinui.” Pe drum îi cere o tigară si începe să-si povestească viata. Motivul fumatului si succintele descrieri de natură sînt folosite de autor pentru a creea momnete de respiro în textura naratiunii.
Cînd Dobre e împuscat, îngerul din el zboară speriat (si la moartea Roxanei s-a auzit urletul pisicii negre). Cu alte cuvinte, Dobre a fost îngerul pisicii negre, sintagmă care reprezintă chiar titlul romanului.
Deznodămîntul pare nelinistitor, rămînem cu speranta că procurorul va fi pedepsit.
În concluzie, temele principale ale cărtii sînt următoarele trei: viata tragică a eroilor Roxane si Dobre, povestea lor de dragoste curată si jertfa lui Dobre. Tehnica descrierii constă în în tuse groase, expresioniste. Actiunea, cu suspans politist este bine construită, în toate momentele desfăsurării epice.
Cruzimile la care a fost supusă eroina, din cauza tatălui ei sînt devastatoare. Pe cît de abjectă a fost mocirla vietii ei fizice, pe atît de pură, în compensatie, a fost frumusetea ei sufletească (si a lui Dobre), confirmînd asertiunea blagiană pe care am pomenit-o.
Desi stilul acestui roman pseudo-politist este sobru, celelalte aspecte specifice scriiturii autorului rămîn la loc de cinste. Aceste caracteristici, pe care le-am semnalat cu alte ocazii, sînt: vîntul de libertate care justifică existenta eroilor, personalitatea lor puternică prin care îsi hotărăsc propriul lor destin, dragostea de natură si sentimentul iubirii neconditionate (după părerea mea prea instinctuală).
Cu toate că Dobre vrea să se sacrifice pentru a-l pedepsi pe tatăl Roxanei, si îsi alege destinul, providenta actionează în acest caz cu fatalitatea din tragediile antice grecesti.
Daniel Vorona – EU TU SI BUNUL DUMNEZEU
(Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006)
Dan Verona este un boem pur-sînge care trăieste paroxistic. Viata sa pare o o zvîrcolire perpetuă între agonie si extaz: „Eu sînt urletul pe care se sprijină toporul atunci cînd retează scurt si orizontal/ trunchiul unui copac pe al cărui ramure nu cresc fructe nici priviri ci/ doar păsări/ fără de sens fără de tară fără de dor”.
Cartea pe care o recenzăm este structurată în trei capitole: Altarul, A 11-a poruncă si transfigurarea. Titlul cărtii, EU TU SI BUNUL DUMNEZEU, sintetizează continutul acesteia, relevînd dramatismul existentei fiintei umane, individuale (EU) si colective (TU), în căutarea divinitătii (BUNUL DUMNEZEU).
Fiind vorba de o interogare a cerului, de la care nu primim nici un răspuns, caligrafierea textelor contine trei zone distincte: două extinderi laxe pe orizontală, distantate de una concentrată pe verticală (ca o coloană). Se urmăreste astfel ca poeziile să imite si prin formă (pe lîngă continut), structura arborilor cosmici care fac legătira dintre pămînt si cer (fragmentele întinse simbolizează coroana si rădăcine chtoniene iar cele concentate vertical, trunchiul).
Ideea a fost excelent suprinsă în ilustratiile cărtii, executate de inspiratul artistul plastic Vlad Ciobanu.
Ne mai putem imagina că această caligrafie transformă poeziile în clepsidre prin care curge viata noastră amară, ori sîngele.
Motto-urile din psalmi si evanghelii ne trimit de asemenea la contactul cu cerul, iar cele trei capitole, fac referire la trinitatea divină: Dumnezeu, Iisus, Duhul Sfîmt - din religia crestină.
Pe întreg parcursul cărtii, se desfăsoară un dialog între autor, ceilalti si Demiurg, pretext pentru o viziune deziluzionantă asupra lumii. Poetul apare justitiar, apocaliptic, ceilalti sînt admonestati, iar Dumnezeu pare singur si strist, dincolo de lumea umană.
Primul capitol, Altarul cuprinde 11 „cîntări la reîntoarcerea umbrei întru nume si fiinta”, număr ce ne duce cu gîndul la cele 11 elegii duineze (care l-au inspirat si pe Nichita Stănescu în cele 11 elegii proprii). Dacă elegiile sînt meditatii detasate asupra conditiei umane, cele 11 „cîntări…” ale lui Daniel Vorona sînt eruptii de lavă fierbinte, nesolidificată. Ele par descîntece ori vrăji pentru materializarea umbrei prin întoarcerea ei la momentul genezei, atunci cînd fiinsa primeste un nume, înaintea nasterea din ou: „: N-am plecat dar m-am întors/ (asemeni/ pasărea/ asfintind/ în/ ou/ îsi/ coboară/ fata)/ pînă la ziuă îndură-te si-mi deschide”.
Aspectul genezei este întărit de frecventa folosire a elementelor primordiale: pămînt, apă, aer, foc: „ies din pămînt/ din apă/ din aer/ din foc”. Dintre aceste elemente, focul caracterizează cel mai bine temperamentul lui Daniel Vorona.
Dialogul dintre el si ceilalti e o dispută încrîncenată si tandră: „(tie/ îti/ vorbesc/ cu sîngele/ precum/ as/ zidi/ o groapă într-o magnolie)”.
Deziluzia îl conduce spre o identificare cu suferinta cristică: „… tu îmi spui că Iisus avea/ ochii căprui/ iar cuiele răstignite în palmele mele nu se vor întuneca niciodată”.
Eul scormonitor al poetului descoperă tristetea divinitătii: „sufletul/ tău/ nu/ l-a/ cunoscut/ niciodată/ pe/ Dumnezeu/ atîtdesălbaticsiatîtdetrist”, retrase în propria-i fiintă: „si ce dacă Dumnezeu nu mai crede în sine însusi si nu-si mai întoarce/ către mine fata atunci cînd dau bunăziua oricum si oriunde m-as afla”
Capitolul al doilea, a 11-a poruncă, este dedicat umbrei. Poemele se intitulează: despre tine umbră, zodia umbrei, spre a vedea umbra, si rănile lui Iisus pe umbră, fiinta intimă si alba umbră, în umbra umbrei, iesirea din umbră etc. Viziunea aceasta lirică, în care existenta este un teatrul umbrelor, ne duce cu gîndul la teoria lui Platon, conform căreia realitatea este jocul secund al ideilor pure.
Iată cum defineste Daniel Vorona umba: „: trăieste dar nu are viată/ dogoarea buzelor nu-i despovărează singurătatea/ prefigurînd deplina bucurie/ vine/ înainte de noapte si zi// eu niciodată s-o aflu n-as fi vrut/ eu/ si/ voi/ toti”.
Din jocul iluzoriu, lipsesre consistenta divinitătii: „veni-voi cu tine prezentă contrarie care îmi vorbesti în aceeasi scriptură/ în care pîinea si vinul nu se pot explica doar printr-un triunghi”.
Că e vorba de platonism o atestă zodia umbrei „: lip lap lip lap lîngă creierul trist al celui ce se roagă/ metafizica umblă în pielea goală prin oras/ ca o religie a focului înfometat de arborele în care stă/ seva înstrăinării si unde domneste înserarea si păcatrul”.
Poetul închipui o nouă geneză: „…si iată ploaia se întoarce/ înapoi în nori/ ca un copil în pîntecele maicii sale” în care umbra poate fi albă, imaculată, ca a unei „frumoase fără corp” din lirica eminesciană. Ea „are trup de aer (…) am privit si-am văzut ce nu s-a arătat nici unui om”.
Realitatea însă e degradată, o umbră suprapusă. În umbra umbrei totul putrezeste: „apa e potrivnică umbrei atunci cînd e silită să cadă în rîu” „în aerul care începuse să pută m-am îngropat din ce în ce mai mult”.
Iesirea din umbră îndeamnă la o regenerare prin purificare morală“: părăsiti-vă trupurile/ strig tare ca în clipa nasterii nu de bucurie nu de iubire strîmbă”. Poetul, devenit mesagerul apocalipsei, crede că lumea actuală, păcătoasă trebuie distrusă: „în întunericul văruit pe dinăuntru ati îngropat cercul biblic/ e umbră/ e verde/ e preacurvie/ fugiti din haine din ură din balade si fructe din toate cătusele/ n-ati murit dar au fost îngropate în mine multe morminte”.
Capitolul ultim Transfigurarea, îndeamnă la metamorfoză a constiintelor prin luciditate.
În această viziune, Dumnezeu este un deus otiotus: „…e parcă prea tîrziu si parcă devreme/ (mergi la Biserică să te privească Dumnezeu în ochi să nu cersesti/ necunoscute forme biserica esti tu eu sînt idiotul care tace si mereu/ rămas în umbra unui dor de la început de lume)”; „si îl iert pe Dumnezeu pentru toate greselile lor (drepte sau nedrepte)/ a fost iubire ucisă de iubire si desertăciune a fost si vînare de vînt”.
Concluzia ar fi că divinitatea e doar închipuire: „ps./ azi noapte am sărutat întunericul pe gură iar/ ea era o cruce care mă privea si nu era nimic”.
Pe pămînt nu a mai rămas decît omul singur: „vino si învată-mi fiinta tu si tu si eu eu si toti cei care nu s-au născut/ puneti-mi o pernă sub cap eu si tu si am să ies din pămînt într-o bună/ zi/ si n-am să vă mai spun nimic despre omul diferit/ si căderea într-o altfel de lume”.
Ultima poezie a capitolului ram si lege laolaltă constituie un rechizitoriu al istoriei: (si ce frumos si ce urît era în istorie/ cînd ne sărutam/ cu pumnii cu picioarele)”
Si totusi e nevoie de credintă în ceva: „stau în genunchi lîngă o pată de sînge în care nu a fost îngropată nici/ o lege/ si nu stiu căreia dintre icoanele venite în noptile mele să-i sărut cămasa”
*
În arderile pe rug ale poetului Daniel Vorona totul este hiperbolizat, tensionat, paradoxal: „tot nu întelegeti departele aproapele”; „de ce nu vine istoria invers te întrebi ca si cum ai deschide o usă străină”; „vorbesc mai bine cînd tac”.
Rostirea lirică abundă de patimă, ură sau dragoste si mai ales deznădejde: („am pus pe masă anafură si apă proaspătă/ pentru foamea si setea acelor de ceasornic care bat invers/ ca o povară”). Uneori se prosternează în extaz: („: am văzut desăvîrsita desăvîrsire a desăvîrsirii”).
Tonul tensionat si dramatic, întăreste viziunea neagră asupra lumii: „eu credeam că sînt singuri că sînt lemne că sînt clopote/ ei mă numeau anotimpul nervos al dormitoarelor liliachii/ al celor ce nu s-au spus/ pînă la capăt”.
Fanteia autorului debordează în metafore halucinante: „(la ora asta chiar si tusea-i beată luna îi iese din ureche)/ voi de ce nu întelegeti ce vă spune sîngele meu cel dintîi cel netulbure/ nevîscos neintoxicat/ cu multe amintiri/ tatuaje/ si/ vodcă// ha ha ha/ astăzi este ziua lucrurilor lupii intră în ouă cu ochii legati hauuuuuuu”
Poetul se revoltată împotriva conditiei sale de fiintă muritoare: „m-ai botezat cu pămînt trecător/ să nu-mi mai pot culca întrebările pe un munte”.
Poetul este un personaj antinomic care se zbate între ceredintă – necredintă, dulce-amar.
Crud si cinic (uneori dulce - amar), citadin zgomotos si exacerbat, delirant si lucid, oniric si controlat, antinomicul Daniel Vorona este un personaj pitoresc în lirica noastră actuală. Nu i-ar strica putină ironie si autocenzură.
Volumul apare în editie bilingvă, româno-engleză, traducerea fiind realizată de Ana-Mirela Iacob
Alexandru Dohi – ÎN ZODIA ORIGINALITĂTII
Poet maramuresan, stabilit în Suedia, Alexandru Dohi publică volume de versuri ciudate. Mi-au căzut în mînă două dintre ele: CARTEA AROMELOR/1/ si ALTERMUNDIA/2/.
CARTEA AROMELOR cuprinde poezii avînd drept titluri nume latinesti (unele reale, altele imaginare) de flori, iar subtitlurile reiau, în general, ultimele cuvinte din textele lirice precedente. Fiecare poezie se încheie surprinzător, cu o trimitere la mirosul unei stări sufletesti.
Descoperind cuvinte noi, în limbi existente (latina, în CARTEA AROMELOR) si imaginare (ALTERMUNDIA), autorul se dovedeste un nomothethes, despre care Platon spunea că sînt oameni dotati cu harul de a numi cuvinte. Si nu oricum ci valorizînd esentele lor ontologice. Descoperim acum, în jocurile lirice ale lui Alexandru Dohi, profunde valente cognitive, care derivă dintr-o vastă cultură metafizică. Dacă Dumnezeu a creat lumea din logos = cuvînt + gînd + faptă, poetul creează lumi imaginare, fiind si el un demiurg de rang secund, limbajul său pierzînd putere înfăptuirilor fizice, păstrînd intacte, în compensatie, puterile creatoare ale expresiei în lumea imaginarului.
Poemele, extrem de scurte ca întindere, semnate Alexandru Dohi, sînt îndelung slefuite pînă primesc reflexe diamantine. Senzatia este întărită de puritatea trăirilor. În CARTEA AROMELOR, poeziile dedicate copilăriei contin o puritatea coplesitoare: „Se lăsase cu frig/ Era în vremea cînd pleiadele dispar./ Multumită carantinei am primit un dar./ Înfocat de pojar mi-ascultam tatăl citind/ Ali-Baba ti cei patruzeci de hoti./ Cavalerii în patruzeci de zile prefăcuti în porci./ Patruzeci de zile s-a rugat Aladin sultanului/ Spre a i se îngădui să facă o minune,/ Patruzeci de zile durează călătoria/ Pînă la castelul fermecat.// (asa a mirosit prima mea carte 1001 de nopti)”. SAMBUCUS NIGRA (se făcea că….)
Realitatea tristă este decantată pînă la iubirea candidă (chiar sacră) fată de semeni: „De departe -/ Itinerarii de fluorină/ Printr-un cer de feldspat în/ Ochii cersetorului cu chip de augur/ Ce-si împarte pîinea cu porumbeii./ De aproape -/ Depunerea mea de monede/ Alungă porumbeii…/ Din ochii lui raze de soare nubian. (apa cu care se udă trotuarele vara ar trebui să miroasă asa). MENTHA PIPERITA (mă uit de-a binelea)
Seninătatea expresiei ascunde adîncimi nebănuite: „Să fie oare cu putintă/ A trăi asa cum scrie la carte?/ Moise a stat acolo cu Domnul/ Patruzeci de zile si nopti./ Si copiii lor au rătăcit/ Patruzeci de ani în pustie./ David a domnit patruzeci de ani./ Solomon a domnit patruzeci de ani./ Patruzeci de ani a mers Ilie/ Pînă la muntele Horeb./ Patruzeci de zile si nopti/ A poposit Iisus în pustie/ Încercat de ispite.// (ata miroase Biblia)”. SANTALUM ALBUM (pătitul)
Metafizica miroase si ea pînă cînd poetul gînditor se risipeste în cuvinte: „De cînd mă stiu/ Tot încerc să-mi dau de capăt/ Si nu mă mai termin/ Aud aud mă măruntesc în cuvinte/ Ascult ascult si cresc la loc/ Nopti si zile zile si nopti. (asa miroase uitarea de sine). NYMPHAEA LOTUS THERMALIS (castelul fermecat).
ALTERMUNDIA poartă subtitlul „traduceri închipuite din lirica popoarelor imaginare”.
Fiecare poezie cuprinde trei părti despre care prefatatorul Alexandru Lungu ne spune că au fost numite de autor astfel: 1) manuscris închipuit găsit în închipuire – semne ce evocă ideograme; 2) închipuită fonetizare a manuscrisului închipuit în limba închipuită 3) traducere închipuită a manuscrisului închipuit reprezintă traducerea în limba română a primelor două părti. Cuvintele din limbile imaginare au un farmec aparte. Cînd e vorba de copilărie, puritatea si nostalgia ne cotropesc: „piciorusele-n apă caldă/ speriate de pestele rece/ repede aleargă afară/ strivind castelele de nisip” (COPILUL SI MAREA). În limba imaginară, poemul se intitulează LALU BLI BLAHAT si sună asa: „tlamblin libla tila blot/ heblum luthla ulha flut/ fethlim milba letha thal/ blumblim tlamtlom tlot” – ceea ce pe mine mă duce cu gîndul la zgomotul unor valuri blînde scăldînd o plajă.
Catrenul RĂSAD regăseste în uitate, dualitatea vită – moarte: „orbită de negrul pămînt/ sămînta îsi caută orbita/ ce-ar duce-o înspre sfînt/ luminoasă moarte încoltită”.
POETUL DE AER glossează pe tema creatiei demiurgice a artistului: „cu foc scrie în cartea de lemn/ cu flori scrie în cartea de fructe/ cu pesti scrie în cartea de apă/ cu vise scrie în cartea de om”.
Nasterea cuvîntului, relevă starea celui care, în stare de contemplatie, primeste gratia de a deveni un desoperitor de cuvinte, un nomothethes: „întinsă între nisip si piatră/ pe ea trece o liniste sticloasă/ întinsă între apă si foc/ pe ea se rostogoleste un cuvînt nou născut” (PRIVIREA AZTECULUI).
CAMERA DE COMERT este un joc de cuvinte care încep cu litera „c” si care ascunde un tîlc mai adînc, acela al goanei venale după realizări materiale efemere: ”contaminează casa cu cianura cîstigului/ clădeste carcere chirceste cîrnatul/ clonează calea cu catacombe/ controlează caractere carne cifre cineva”.
Anotimpurile beneficiază de imagini delicate: „capul e plin de inimă/ sînii înmuguresc/ gîndul deja a si înflorit" (A SOSIT PRIMĂVARA).
PENDULAREA MIRESMEI face legătura cu CARTEA MIRESMELOR: „rîsul rosu se aude/ aerul cum îl străbate/ floare surprinsă-n rugăciune”.
Multe poezii sînt dedicate elementelor primordiale: apa, aer, foc, pămînt. Problema aceasta veche phytagoreiciană, e abordată din unghiuri noi, nebănuite. CÎNTĂ PĂMÎNTUL RĂNIT pămîntul rănit de pămînt/ de plouă îsi apartine/ dens noroios se adînceste în sine/ de-i secetă se preface în praf/ auriu si se înaltă la ceruri cărunte”. În PAZNICUL TAM: „focul nu-si aducea aminte cenusa/ să-ti lipesti fata de plita/ încinsă a prezentului/ doar asa armoniile polare”.
Tehnica poetului se desăvîrseste prin aliteratii. Specificul stilului poetului Alexandru Dohi constă în mimarea naivitătii. Conotatiile exprimate prin cuvinte simple, se aglutinează si la un moment dat, absorb cultura si se depun în profunzimile sufletului cititorului. Trăirile poetului au puritatea izvoarelor maramuresene din muntii natali.
Note:
1. Alexandru Dohi – CARTEA AROMELOR (Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2000)
2. Alexandru Dohi – ALTERMUNDIA (Ed. Brumar, Timisoara, 2006)
