Lucian GRUIA
SPERANTA

După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,
încercări încrîncenate de a scrie versuri,
perseverări nebunesti,
iluzii, amăgiri, disperări, arderi si stingeri,
am publicat, în sfîrsit, pe banii mei
adunati cu multă trudă,
lucrînd în schimburi de noapte
la depoul de tramvaie Dudesti, din capitală,
volumul de versuri SPERANTA.
Pe copertile Sale am reprodus fotografia color
a unei lumînări aprinse în noapte.
Editură mi-a fost LINISTEA.
Am dus-o fuga la libraria ILUZIA si am ocupat
un raft întreg cu multe exemplare
ale minunatei mele cărti,
ba si în vitrină am asezat cîteva,
împreună cu un afis mare
în spatiul noutătilor editoriale!
Am asteptat cu înfrigurare cîteva zile
si tusti la librărie:
– S-a vîndut ceva?
– Nimic bătrîne, nimic.
– Cum asa? E o carte foarte bună.
– O fi, dar lumea abia are bani  pentru mîncare,
nu si pentru cărti.

Am plecat foarte dezamăgit si am revenit după alte cîteva zile,
nu se vîndu-se nimic.
M-am dus atunci cu cărtile lîngă o tarabă
cu zarzavaturi, la piată.
Lumea zîmbea văzîndu-mi volumele pe masa pliantă,
unii chiar le răsfoiau amuzati, cineva chiar a mărturisit că sînt frumoase,
dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.
M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor
Toti asteptau să le dăruiesc cîte o carte,
ceea ce am si făcut.
Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux,
dar nici un magnat
nu a dorit să cumpere nici o carte.
Apucîndu-mă disperarea, am comandat la
Serviciul de pompe funebre, un cosciug, mic,
din mahon,
căptusit cu dantele, mătăsuri si catifea
numai bun să încapă cartea.
Am alergat la preot să-mi oficieze slujba
de înmormîntare crestinească a SPERANTEI.
Am dorit să fie îngropată în pămîntul trupului meu,
în piept, în locul coastei din care
Dumnezeu a făcut-o pe Eva.

Spre  surprinderea mea, preotul Posomorîtu a acceptat,
contra costului unei înmormîntări obisnuite:
– Că doar tu te îngropi, nu-i asa?
– Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANTĂ?
Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,
vin din belsug, tuică
Si am invitat pe toti prietenii mei scriitori:
critici literari, poeti, prozatori, directori de edituri etc
(ce dracu o fi cu ei că sînt asa înfometati? – m-am întrebat deseori,
văzîndu-i la lansările de carte unde rad si sting tot, dar cartea n-o cumpără si
nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!)
Si preotul a început slujba citindu-mi stîlpii:
Eminescu, Blaga, Arghezi, Cosbuc, Bacovia,
Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc
Apoi, m-am întins pe iarbă si fiecare a venit
să de-a o lovitură de tîrnăcop în pieptul meu,
în carnea mea întărită de vîrstă si necazuri.
Sîngele curgea siroaie, invitatii rîdeau,
criticii loveau cel mai cu sete
poetii se strîmbau de plăcere.
La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai putin.
În sfîrsit, cartea a fost îngropată
în locul coastei scoase cu forcepsul
după ce a fost fierăstruită cu drujba.

Da, acum eram multumit, am încremenit senin, zîmbind.
Si s-a încins o petrecere pe cinste,
toti dăntuiau, mîncau si beau;
vinul le siroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mînjea mîinile.
După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:
– Ce să facem pentru pomenirea poetului?
După o îndelungată pauză, o voce timidă a soptit:
– Să-i citim un poem din SPERANTA.
O clipă s-au uitat mirati unii la altii si au decis:
                – Bine, să auzim:
Si cineva, urcat pe un scaun a citit.
S-a făcut liniste. După ce a terminat lectura,
publicul a aplaudat:
                – Frumoasă poezie, ia să mai citim una.
Si asa au citit toată cartea.
Apoi, fiecare a luat cîte un exemplar si a plecat.
Sufletul meu privea detasat de lîngă streasina casei.
Nu mai stiu ce s-a întîmplat după asta,
pentru că m-am înăltat.

 

 

Home