RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

   

             


Emanuela ILIE

 

Miruna Vlada, Poeme extrauterine, Edit. Vinea, Bucuresti, 2004, 60 p. ;        

Cu relativă întîrziere, cîte ceva despre cartea de debut a tinerei mizerabiliste, carte în care explodeazǎ, cum îi si place să repete, o sensibilitate exacerbatǎ, cu totul dispretuitoare fatǎ de cea a “comunului”. Poeta îsi încurajeazǎ atitudinea extra-ordinarǎ, altceva-ul, diferenta care o face:”ceea ce mediocritatea nu va întelege niciodatǎ/ este cǎ atunci cînd te afli în fata/ unui om cǎruia-i vine sǎ vomite/ ultimul lucru pe care-l poti face/ este sǎ-i pui mîna la gurǎ/ avertizîndu-l cǎ va face mizerie” (XXX). Universul ei fictional este unul al diferentei si al negatiei, al privirii extrauterine si în definitiv extramundane; lumea ei este asadar o nelume în sensul renuntǎrii la tot ceea ce ar însemna o perceptie normalǎ: “lichidele mele au propriile vene/ defectul meu este femeia mea extrauterinǎ/ în nelumea mea Rachmaninov si-a vîndut pianul/ pentru a fi lǎsat sǎ mîngîie un text al eleneiv/ în nelumea mea orbii merg la curve/ ca sǎ le pipǎie pe cornee/ si sǎ plece plîngînd/ cu obrajii plini de spermǎ”. Fragmentul, extras dintr-o Odǎ viciului, mi se pare reprezentativ pentru discursul liric al Mirunei Vlada; sunt de regǎsit, aici, atît justificarea actului creatiei (legatǎ de necesitatea organicǎ de care aminteam mai sus, cea de a-si striga diferentierea, individualitatea aparte) si conceptia asupra lui  (ideea deloc nouǎ de moarte a artei, ori de abdicare a ei în favoarea perceptiei, deci a fiziologicului), cît si principalele obsesii ale autoarei: acelasi fiziologic, deci biologicul pur, sexul si poezia însǎsi. Miruna Vlada trǎieste poezia visceral, organic, cu o pasiune vecinǎ celei sexuale; în nelumea ei, adicǎ, foamea de poezie e ca foamea de sex: “cuvîntul pus pe hîrtie nu tine loc de mîncare/ ci de foame/ sexul la nimfomane nu tine loc de mîncare/ ci de stomac” etc. Scrisul face casǎ bunǎ cu sexul, ba chiar îi trezeste poetei stǎri similare (ce cale lungǎ a parcurs poezia de cînd era comparatǎ, de pildǎ, cu rugǎciunea, cu extaza ori cu misticismul…): “fiecare poem e ultimul/ fiecare vers e penultimul/ o poetǎ bunǎ trebuie sǎ excite/ nu sǎ recite/ sǎ lingǎ cornee/ nu sǎ priveascǎ la stele”. Sexualitatea e tulbure, sumbrǎ, ascultînd de aceeasi logicǎ a anormalitǎtii ca diferentiere de normalitatea rusinoasǎ de care fug parcǎ toti milenaristii (v. Vlada e un atentat la pudorile coapte…): actul se repetǎ parcǎ la întîmplare, cu bǎrbati nelipsiti de un grobianism atîtǎtor (“limba ta de porc”, “penisul tǎu fumegǎ”, “umǎrul lui jegos de betiv” etc.). Obsesiei masturbǎrii sau a posedǎrii violente i se adaugǎ, de obicei, cea a maculǎrii, în care, paradoxal, eroina trǎirilor pe alocuri paroxistice se simte la ea acasǎ, îsi umple sufletul “cu pǎr negru si aspru”. Cu cît e mai constientǎ de insalubritatea generalizatǎ, cu atît poeta e mai decisǎ sǎ-i opunǎ violente de limbaj, “excentricitǎti lingvistice”. Uneori, eroina textelor danseazǎ pe lespezi verzi, dupǎ ce vomitǎ fetusi; altǎdatǎ, fumeazǎ flori, promitînd partenerului biciuiri “cordiale”; totul într-un peisaj ce coboarǎ parcǎ dintr-un întunecat Ev Mediu populat de cǎlugǎri si fecioare amenintate cu savante torturi, amintind pe undeva de expresionismul negru din poezii ale Angelei Marinescu: “domnisoarele care epateazǎ vǎd corbi în loc de litere./ ce mici sunt bǎtǎile inimii desi dor ca niste pumnale ce rosie îmi este pielea arsǎ cu mii de vinisoare sparte a unei nefumǎtoare a unei sihastre frivole/ mi-ati adus banane si portocale m-ati mîngîiat pe frunte cu lama cutitului de mǎcelar” etc Poezia-boalǎ îsi circumscrie un spatiu tipic, ospiciul, în care internata (permanent!) are viziuni cosmaresti, populate de simboluri ale mortii (între care fluturele negru ori gîndacii) si personaje stranii, cu o gesticulatie paranoidǎ prin care vor sǎ îsi “etaleze” angoasele, nu sǎ si le mascheze.  Simbolul mǎstii revine de asemenea în operǎ, iar ideea obsesivǎ de “etalare”, de artificiu si teatralizare permanentǎ a celei care permanent “cerseste mǎsti în fata cîte unei cîrciumi”, tine de un barochism asumat, cultivat chiar cu obstinatie. “sunt teribilistǎ fiindcǎ am cornee baroce”. Nu ne mai miră faptul că violenta, ideea de torturǎ si crimǎ încheie de altfel si cartea, TESTAMENTUL de final nelăsînd loc nici unei promisiuni de vindecare viitoare: “mǎ sprijin de aceastǎ filǎ ca de o cîrjǎ nesincerǎ/ care-mi mutileazǎ moartea cu poeme// nu am ce sǎ vǎ las/ poate doar octavian si elenav meritǎ dintre voi/ tavanul meu verde”. Ne vom multumi de aceea cu tavane de culori mai accesibile muritorilor de rînd….

Ioana Greceanu -Cu o sabie imprevizibilă începe ziua, Edit. Vinea, Bucuresti, 2007, Bucuresti, 80 p.;

Într-o epocă în care se poate cu sigurantă afirma că primează excesul de visceralitate, servit cu generozitate (era să scriu cu asupra de măsură…), Cititorul Ideal al poemelor Ioanei Greceanu trebuie să guste, dimpotrivă, excesul de cerebralitate, “nervii”, tot ceea ce se află undeva “la răscrucea creierului”. Aceste texte de o originalitate frapantă sunt construite dintr-o apologie transparentă a inteligentei, a intelectului nervos, aspru, ricosînd în răstimpuri, aparent paradoxal, spre o visceralitate de cu totul alt ordin, o visceralitate a simturilor efectiv electrocutate. Primatul inteligentei determină o convertire (nervoasă!) a lumii, interioare si exterioare, universul întreg devenind o banală functie a acesteia: “Tot ce simt, simt cu nervii/ si toate lucrurile sunt inervate printr-un/ exces al nervilor mei/ printr-o furie a ex-centricitătii creierului, o foame/ nervoasă de lucruri palpabile/…căci lumea încetează/ acolo unde neuronii mei încetează” etc. (Odă nervoasă). Într-o lume amenintată de spectrul mondializării, a globalizării, poeta are curajul de a postula primatul organului superior chiar sufletului somnolent, practic atrofiat, deci muribund (“să scurtcircuităm cu nervii nostri cerebrali/ nervii apatici ai sufletului/ si să-i redăm nervozitatea/ …să facem să vibreze în el ferocitatea creierului”). Inteligenta, “limbă infra si metafizică/ limbă universală/ limbă de dinaintea Turnului Babel/ limbă Esperanto care va supravietui tuturor limbilor”, este asadar noul principiu ordonator de lumi posibile, fantezia făcînd loc, trebuind să facă loc capului suveran. Care pare totusi a se suprapune, uneori, la rîndul lui, peste corpul slab, confundîndu-se cu însusi corpul, dar numai pentru a inaugura o nouă tiranie. Dialectica initial hegeliană Stăpîn-Sclav se află, am putea spune, si în centrul liricii Ioanei Greceanu, dacă citim în primul Creierul tutelar ori Textul construit de noul despot al simturilor comune, astfel îngenuncheate, învestite cu nervi. O parte substantială a volumului este determinată de altfel de cea poietică si metatextuală: meditatia asupra nervilor face loc, treptat, neditatiei asupra textului, fete, în fond, ale aceleiasi realităti reductibile la un “schelet scris”. Asa cum lumea, inclusiv cea organică, trăieste “marea scindare: carnea si osul”, reducîndu-se treptat la o esentă osuară, la fel si lumea textului devine să spunem textofagă, muscînd din sine pînă la “osisoarele” literei. “Involutia/ ale cărei dovezi sunt dintii” este subsecventă unei exceptionale intuitii, tot neoapocaliptice, a unui “mîine inexistent”, a unei “nopti ca de mormînt” în care nu vor mai fi decît “îmbrătisarea îngrozită între osul-frate si osul-soră” (Efectul de seră). Inevitabilul incest al interioritătii reduse la sine, dar si al textului redus la esenta literei-os, schelete unice într-o pangeneză reiterată, niciodată pînă la saturatie, sunt dovezi ale unei rari inteligente, inclusiv scripturale, ale cărei produse viitoare sunt cu certitudine de asteptat…

Ruxandra Novac , ecograffiti, Edit. Vinea, Bucuresti, 2006, 74  p.;

A doua editie a cǎrtii Ruxandrei Novac, apǎrutǎ la trei ani dupǎ prima, la Edit. Vinea, 2006, cu un titlu simplificat, ecograffiti, readuce în atentia interesatilor de poezia generatiei 2000 o autoare de prim-plan, din avangarda mizerabilistă. Poeta crescutǎ, ca atîtia congeneri, la o scoalǎ a revoltei si a violentei –neridicatǎ, în majoritatea cazurilor, la rang de artǎ– pare a pleda pentru conservarea unei glacialităti ori a unei inocente salvatoare (“mi-am fumat toate tigǎrile si carnea mea e tristǎ/ desi nestiutoare ca un cal dus la abator/ desi încǎ tînǎrǎ” -london paris new york). Dar impartialitatea este exclusă, iar suferinta (colectivă?) trebuie exorcizată. Cauza suferintei de care, cumva, poeta este deja anesteziatǎ, este transparentǎ de la început: sǎ o numim, poate cu o sintagmǎ cliseizatǎ, dar nelipsite de atît de sugestive conotatii, vietuirea româneascǎ.  Subzistenta într-o Românie a mizeriei fetide, pe care măcar tinerii trebuie să o radiografieze cu onestitate. Lumea urbană, descrisă cu lux de amǎnunte edificatoare, punctînd sordidul, este o lume în care totul este însemnat cu distructiv. Chiar si simboluri ale intimitǎtii protectoare nu mai ascund, eliadesc, mistere (unele clasicizate, gen “toate odǎile ascunse ale orasului/ cele pentru care nu se plǎteste întretinere/ odǎile de cinci sute de mii pe lunǎ”, altele variante postmoderne ale acestora -parcǎrile subterane, la rîndul lor “pline de animale necunoscute… gata de o crimǎ perfectǎ”); singurul mister posibil este cel al tristetei fǎrǎ leac sau al violentei fǎrǎ oprelisti: “acolo sunt executii lente/ si rîsete aspre dar zîmbete nu/ zîmbete nu”. Concluzia periplului prin actualitatea necosmetizată este sumbrǎ: România vǎzutǎ prin lentila deformatoare a Ruxandrei Novac este una în care proliferează putridul, sordidul, iar capitala nu poate fi decît un Oran postmodern (“Bucurestiul pare un sobolan mort”, ori “Bucurestiul se deschide ca o uriasǎ floare sifiliticǎ”). Tentatia coborîrii în individual este de obicei reprimatǎ; foarte rar poeta îsi exhibǎ trǎiri prea personale, punînd în permanentǎ accent pe idea conturǎrii unui portret de grup; la Ruxandra Novac, eul este înlocuit de noi. Exceptiile, spuneam, sunt putine; în decorul neoapocaliptic circumscris spatiului poeziei de fatǎ individualitatea se anuntǎ –si, cînd apare, se denuntǎ– ca fiind una precarǎ, torturatǎ, deformatǎ de povara unor nostalgii maladive. A se vedea, de pildǎ, amara poveste a sinelui obosit, dezavuat, incapabil de lupta atroce cu un alt binecunoscut personaj freudian, supraeul oricum absent. Îmbrǎcat ca într-un gǎrdulet, ca într-o dantelǎ metalicǎ, acest sine priveste retrospectiv doar pentru a-si confirma angoasa, decǎderea actualǎ: “Sinele meu trist se scufundǎ în cîmpul lui cu ciori/ rosii ca steagurile pe care ei nu le-au vǎzut/ sau le-au vǎzut si au zis cǎ sunt cǎpsuni./ Sinele meu trist pipǎie peretii camerei în care stau/ si simte ceva ca un curent electric./ Oh, am decǎzut în cîtiva ani si nici asta/ nu putem spune cu exactitate si fǎrǎ/ sǎ ne fie putin rusine.” Sau îsi contabilizează, la rece, desigur, dorinte si frustrǎri (dintre care totusi unele colective, ca cea determinatǎ de personaje politice de un pitoresc ce devine din ce în ce insuportabil) acumulate în anii în care singura patǎ de culoare este cea care nu are nici miros… The colour of money, normal! “Nu vreau nici sǎ mai astept nu stiu ce/ nu vreau sǎ trǎiesc treizeci de ani/ iar aici nu prea mai vreau sǎ trǎiesc deloc/ vreau pornografie si igienǎ/ în mijlocul unui desert nuclear./ Si vreau bani si abtibilduri lisergice/ Vreau o benzinǎrie în cîmp sau un bar de/ contrabandisti./ Vreau sǎ moarǎ cvt si gc si db/ la fel de mult cum voiam cîndva casetofon./ Vreau de fapt bani./ Si vreau bani. Si vreau bani.”Cu sigurantă sunt de urmărit viitoarele frustrări ale Ruxandrei Novac…

Nicolae TurtureanuAtîta verde peste cerul alb, Edit. Tipomoldova, Iasi, 2006, 78 p.;

Cu exceptia cîtorva texte inedite si a unor originale arte poetice, majoritatea în cheie ludică –desi ludicul este doar o mască pentru un poet funciar grav– ultimul volum al lui Nicolae Turtureanu contine un emotionant jurnal al neuitatei iubiri pentru o Blîndete iubitoare, veritabilă summa a feminitătii eterne. Ascultînd de pulsatia febrilă ori, deopotrivă, tandru-nostalgică a unei inimi temporar împietrite de durere, poezia re-compune în tonalităti diferite, deopotrivă de sensibile, fetele Femeii pierdute prin moarte si eternizate, bineînteles, prin dragoste si creatie. Prietena, iubita, sotia, mama si muza trec pe rînd în prim-planul amintirii împrospătate de un Eros la rîndul lui total, cumulînd inclusiv virtuti de agapé fără a stirbi din pasiunea încă vie. Fiecare pagină de jurnal –si formula scriiturii, trebuie să precizăm, e împrumutată fidel din diaristică (majoritatea textelor sunt intitulate chiar Jurnal, respectînd pe alocuri si conventia calendarieră)– nu acumulează niciodată declaratii patetice ori detalii voit sensibilizatoare ale dublei suferintei –a femeii în luptă cu teribilul cancer ori a celui amenintat să rămînă singur. Agonia asistată, splendida Rugă a femeii (“Lasă-mă să trag eu toate ponoasele,/ să fiu eu cea care suferă./ tu rimează un nufăr cu o nufără,/ îngrijeste crinul,/ soarbe si pentru mine o picătură din vinul/ care a mai rămas-/ Amînă cît poti acel ceas,/ acea oră-// Pe mine oricum mă devoră”) sau teribilul Bocet al bărbatului urlîndu-si singurătatea, înmormîntarea, doliul, visul-cosmar, spaima de uitare nu lipsesc, e adevărat, din volum. Prevalează însă “frumusetea de nepătruns” a femeii, “sfîrsirea sălbatică” prelungită în imaginatia ce refuză întotdeauna moartea imaginii; chiar cînd scrie aparent jucăus, uzînd mai ales de intertextul arghezian ori stănescian, nu ezită să accentueze o vitalitate, o frumusete care transcende abrutizarea fizică si moartea. Atîta verde peste cerul alb…
Ioan Vieru, Arhiva din spatele asinilor, Edit. Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2007, 92p.;

Mizînd pe o maximă sinceritate a discursului ascultînd de reiterarea, în forme simbolice aparent distincte, a acelorasi fronde interioare (“să nu faci nimic decît să rescrii protestul/ după ani si ani” –bani pentru drum), Ioan Vieru îsi joacă, în fond, noua carte aruncată pe masa degustătorilor poeziei actuale cu constiinta relevării unui adevăr deja simtit, deja scris, dar re-valorizat într-o cheie accentuat gravă. Ispitit de celălalt sens al scriiturii, obsedat de misterele cărtii si ale miturilor întrupate de-a lungul secolelor, de aptitudinea posibilă, uneori chiar palpabilă a artistului de a esentializa abstractul (“din interferenta cuvintelor se va vedea cite morti sunt/ într-o singură moarte” –stingerea), poetul preferă aici rostirea aforistică, miez al perceptiei sensibile a unei lumi a cărei frumusete este amenintată de o postmodernitate a ororii, a obscuritătii, a iluminărilor refuzate: “suntem scolarii adusi/ pe marginea unei ape”; “dacă vei urmări o femeie pe tărm vei vedea amurgul/ numai în larg”; “nu e nici un sfîrsit al războiului/ este numai cenusa cerului pe asfalt” etc. Păstrătorul si revelatorul unui fel de simbolism primar, similireligios, singurul apt de a conserva, la rîndul său, iluzia mitului si eternitatea clipei, nu poate fi decît poetul. Desi mimează umilinta (“Poetul nu are voie să stie/ ar deveni confuz”), Ioan Vieru este convins că, din fericire, există o arhivă din spatele asinilor, care ar opune realitatea pură a imaginatiei poetice realitătii cenusii sau împrumutînd culoarea sîngelui, hidos travestite de cele cîteva media ale grotescului si dezastrelor anuntate (“e vremea molimei si-a viermelui întrebînd ce mai faci”, a marionetelor “cărora nu le ajung dezastrele din jur”). Din cartea nelipsită de imagini sumbre, “crîncene prevestiri”, în fond, ale unui alt apocalips, rămîne astfel certitudinea existentului gratie si întru poezie: “în noua versiune a Bibliei figurăm si noi nu doar cenusa/ lucrurilor amintite din cînd în cînd// poetii ar trebui premiati nu altii.” Într-adevăr, poetii autentici sunt de premiat…

Miron Kiropol, Cînd noaptea e mai lungă în om ca moartea, Criterion Publishing, 2006, 115 p.;

Septuagenarul stabilit în Franta încă din 1968, după succesiunea unor episoade biografice pe punctul de a deveni mai mult decît suspecte, revine cu un nou volum publicat în limba niciodată uitată, exersată de altfel cu regularitate. Cînd noaptea e mai lungă în om ca moartea acumulează, la o primă vedere, file dintr-un fel de jurnal al terorii explicitate echivoc, cu talentul dovedit cu prisosintă (încă din volumul din 1992, Această pierdere). Sunt sunetele unei suferinte de sine exacerbate, prelungite pînă la confuzia cu elemente ale unui macrocosmos devenit, el însusi, al angoasei generalizate, explodînd uneori în tipăt lugubru: “Urlă masini în fata casei mele./ Spinarea mi s-a mutat în piept,/ Iar matele-mi sunt chiar vîntul smuls din piele,/ Haos crăpat de liniste crăpată// E spiritual în visul rănii mele./ Ce-mi e pămînt, casă, pîntec si piept./ E inima bătînd din strîmb în piept,/ Taină din vamă, sînge smuls din vene.// Pe coate si genunchi mă tîrăsc mort,/ Mă întorc să meditez la bine,/ La carnea ce ne devorează” etc. Majoritatea textelor aglomerează însă simboluri livresti, bine cunoscute de cititorii oricăror cărti patristice sau de tonalitate implicit religioasă: labirintul, rana, genunchiul si ochiul, îngerul si arhanghelul, crucea si măslinul –pentru a numi doar două variante ale arborelui lumii, axis mundi în mitologia crestină, din care si Kiropol îsi împrumută multe din elementele imaginarului poetic.  Suferinta e în fine epurată, depăsită prin convertirea ei în meditatie asupra antegenezei, a Cuvîntului si Jertfei (“Unde e cuvîntul dintîi,/ Dar ultimul pe ce se rezemă?”), într-o implicită nostalgie după un paradis pierdut, după o retragere înăuntru care ia forma unei necesare regressus ad uterum. Concluzia demersului prin si dincolo de fiintă nu poate fi decît una singură; intuind consubstantialitatea umanului si a divinului, poetul însusi devine o voce prin care se întrupează Vocea, în cuvîntul devenit la rîndul său substantă vie, palpabilă, cîtă vreme chiar poemul este “scris pe pămînt/ pentru a hrăni viziunea îngerului în carne”. Ultimul text din volum sugerează de altfel o fericită simbioză a elementelor îmblînzite, transfigurate tot în elemente purtătoare de har: “Apa e de argint si de aur,/ Îmi pune pe ochi strălucirea/ Adîncului si a suprafetei, a rotunjimii/ Si a ceea ce, neted si translucid,/ Mă acoperă pînă cînd Divinul înlătură/ Pămîntul si apa de peste mine/ Si dîndu-mi foc mă face aer”. Lumina, se vede, a învins ambele nopti…

 

Bogdan Ghiu – (Poemul de carton) Urme de distrugere pe Marte, Edit. Cartea Românească, 2006;

Cu ultima sa carte, ai senzatia că Bogdan Ghiu, un mestesugar al verbului în sensul dat termenului de Claude Lévy – Strauss, citat de altfel în Poemul de carton…, îsi denudează si în acelasi timp îsi maschează strategiile textuale –si ideatice, desigur. Pentru că în definitiv este vorba despre o suită de strategii abile, propuse de un împătimit al comunicării fals criptice, ce se oferă si în acelasi timp se refuză întelegerii unui cititor invitat cu generozitate la un convivio textual, din care nu lipsesc urme ale unui experiment ludic, amintind pe alocuri de jocurile textuale ale lui Serban Foartă. Rezultatul poate părea în inegală măsură supărător, dar si provocator, nu doar mintilor iubitoare de literatură, inclusiv filosofică (Kant, Nietzsche, Derrida, Bataille si altii ce pot învăta că în fond doar “spiritul e perpetuă bucurie!”). Experimentul presupune proiectarea – si neapărat mimarea – unor pasi bine precizati de la început (Poemul ca accident si expeditie postală), dar impresia de ansamblu este că nu contează atît procesul în sine, cît ritualul inteligent al expedierii si asteptării lui de către cei doi actanti cu rol major în acest complicat joc al comunicării, al înfăsurării “în fîsii de cuvinte, ca o mumie”. De latura experimental… obraznică ar tine si modalitătile scripturale tot provocatoare încercate de autorul ce scrie pe verticală si orizontală, tăind, modificînd, propunînd chiar un orgolios “REZUMAT despre Principalele mesaje ale cărtii de fată (în viziunea autorului ei) -în atentia (si sprijinul presei, a(le) criticilor literari si a(le) tuturor celor eventual interesati“!. Totul (sper!) doar spre a certifica efortul continuu de a corporaliza cît mai fidel realitatea care ne rezumă si ne defineste, cuvîntul prin care a luat nastere lumea si prin care, surprinzător, se întrupează în permanentă divinitatea (“Acum toti oamenii scriu./ Dumnezeu în sfîrsit/ s-a-trupat”.  “Nunta” realizată prin actul poetic presupune, de fapt, complementaritatea “fetelor” necesare ale Creatiei, dar si -malheureusement, cum ar spune eseistul si traducătorul Ghiu– artefactului produs prin actul vorbirii si al surprinderii ei în text: nastere si extinctie, esentă si mascarea ei în spatele unor aparente înselătoare, fortă si fragilitate, viată si moarte. Sensul suferintei, inclusiv textuale? “De ce să mai scriu, după/ ce am citit?” Pentru că, “desi sentimentele sunt expresie,/ ele mai trebuie totusi/ exprimate: cu vorbe din/ carnea lor friptă, să/ faci din vorbe/ altceva decît vorbe”. Ceea ce Bogdan Ghiu reuseste, fără nici o îndoială…

 

Daniel Corbu, Evanghelia după Corbu si alte poeme,  Princeps Edit, Iasi, 2006, 116 p;

Derutantă, mai mult sau mai putin (er)etică, cu sigurantă provocatoare, Evanghelia după Corbu este o carte greu de lăsat din mînă; grea de literatură, în acelasi timp, este scrisă în maniera cunoscută, autorul cultivînd, uneori cu asupra de măsură, mărcile consacrate ale scrisului său: teatralitatea si subsecventele măsti, poza romantică si un anumit demonism, artificiul căutat cu voluptate si tentatia relevării esentelor, narcisismul oarecum rigid, deghizat în spatele unui patetism al rostirii, căderea căutată în trup, alternînd cu temporara părăsire a cărnii eului etc. Dincolo de toate, se ghiceste un (pe alocuri mărturisit) orgoliu al situării pe o pozitie care ar justifica titlul si ambitia denudată în întreaga carte: cea de vizionar, de profet al unei noi credinte, ce valorizează atît Cuvîntul, cît si pe rostitorul lui, un lucid suferind, chiar si pe altarul (uneori) necesarei critici! (“Că tu stai/ prăbusit pe propriul maldăr de vorbe/ ca pe-un munte tocit/ înăcrit de tertipuri tehnici de-a fi tu însuti./ Toti îti stiu drumurile si nimeni/ nu-ndrăzneste a le urma/ si nimeni nu vrea altfel să te nască.”– Cartea trupului). În orice caz, Daniel Corbu pare a avea intentia de a usura efortul cititorului, fie el si unul aspirant critic, prefatîndu-si cele două cicluri ale volumului, Noi povesti despre pasărea oarbă Dali si Evanghelia după Corbu, cu mottouri din lirica proprie, care să rezume si să sugereze în acelasi timp propria ofertă interpretativă: ”Primiti-l cum se cuvine pe călătorul străin, poate că el poartă semnul!”, respectiv “Dumnezeu e mort –spune Nietzche/ e doar obosit –spun eu-/ si cîteodată amnezic”. Nu stiu sigur dacă autorul are (con)stiinta fragmentării, a rupturii necesare ca mijlocire firească într-un proces continuu de meditatie asupra textului, propriu în orice caz unui poet cu certe aptitudini -nu simple veleităti– critice; dar sunt convinsă că o are pe cea a izolării din context a unor secvente memorabile, de altfel chei ale întelegerii ansamblului. Care poate, în orice caz se vrea citit ca o evanghelie, o Carte a Cărtilor despre iluminare si învestirea cu sens, care să probeze neîndoielnic vocatia de martir al literelor, al hieroglifelor (o obsesie mai veche a poetului) greu accesibile neinitiatilor: “am rămas în casa mea neagră/ să urc mereu o Golgotă plină de cruci/ si foi de papirus/ să cîntăresc armoniile lumii/ (istoria nu-i decît amintirea dezastrelor)/ să privesc găurile negre ale lungilor scrieri” (Tutun olandez si veghe-ngrosată la barierele spaimei).
Daniel Corbu rămîne, si aici, asa cum se înfătisează îngerului păzitor, “peltic si tomnatic”: desi se vrea un Purtător de tăcere, de o tăcere aproape mistică, la fel ca cea care dublează, în fond, cuvîntul supus mereu desertăciunii, nu poate fi altfel decît cum îl arată fiecare text al cărtii, un fanatic al vorbelor; împrumutate din maestri citati cu superioritatea degustătorului marii literaturi, sau scrise de sine însusi, desigur, după ce doar “trage cu urechea la ospătul înteleptilor”, ele  sunt recunoscute drept singure garantii ale altfel utopicei fericiri. O concluzie a labirinticului excurs dincolo de “monadele tăcerii” construite, paradoxal, prin chiar armătura de cuvinte? ”Asa de livid si fărîmitat de absente/ doar în vorbe vei mai fiind fericit!” Această fericire a lui Daniel Corbu este neîndoielnică.

Dan Mircea Cipariu, Tsunami, Edit. Brumar, Timisoara, 2006, 87 p.;

Scris cu certitudinea că “tot ce atingi devine literatură”, ultimul volum al lui Dan Mircea Cipariu dă impresia, pe undeva, de carte concepută ca una a dialogului, parte discret, parte mai zgomotos, cu poezia (a se vedea, de pildă, textele dedicate unor confrati celebri ca Serban Foartă sau Ioana Crăciunescu, posibilele replici date unor miscări douămiiste, gen milenarism, intertextul modernist s.a.). Tsunami este impregnată, e adevărat, cu insertii totusi înselătoare (cum recunoaste si avertizează subtil poetul însusi: “infuzii violente cu citate, atribuiri, ierarhii de îngeri,/ argumente pentru procesiunea finală!”), formînd un spatiu al însă prea putin-ului. În care pare mai cu seamă a da replică unui întreg univers al unei postmodernităti esuate, unde religia poeziei, prin extensie a artei, a fost substituită de un fanatism infernal al imaginii indus de o serie întreagă de media dedate unei veritabile voluptăti a reflectării iluzorii, diabolice (nu întîmplătoare este metafora ecranului sau a oglinzii, revenind obsesiv în carte). Chiar cînd “bloga infernal/ si noi chatuiam/ prin mansarde” (cum parafrazează, nostalgic, fără îndoială, în cîntec), poetul este totusi constient de existenta unui alt plan, transmundan, învestit cu un coeficient mai mult decît necesar de sacru, în care se înfrătesc eventual chiar un sms si vis profetic, în care fiinta se poate îm-părtăsi, poate cumineca un alt fel de limbaj al semnelor. Chiar hipertehnicizată, asadar, lumea invocată în textele lui Cipariu nu este cu totul reificată, obiectele ascunzînd un sens imploziv, dinamitard, pe care doar sensibilitatea –fireste, umană– îl poate decodifica si transforma în text: “vei dicta un nou poem creierului si atingerea tastaturii îti va schimba ultimele ore din an în/ nevoia de cuminecare// petarde în gînduri vreme ascunsă între monitor si patul unui slujitor la mai multe străzi cu/ resturi de limbaj cu resturi de suferintă”. Sensul volumului, după cum ne clarifică un vers din reportaj despre tsunami, priveste chiar necesitatea depăsirii turbulentelor de tot felul, a unui tsunami interior altfel atît de încărcat de semnificatie în efortul de edificare, de construire interioară: “dacă stii geografie si ai 12 ani poti scăpa de tsunami/ dar cînd vei da la o parte vălul turbulent din fiintă/ care aruncă flora si fauna de pe acoperis/ care scoate limba ca un producător de stiri hămesit după moarte si mucegaiuri” (subl. mea). Scrisul tinde, astfel, spre o spovedanie despre frica de esec, inclusiv al scriiturii însesi, despre inutilitate si moarte (“ai spus prea putin/ despre întunericul ce se strecoară prin tine si sălile de asteptare”). Căci, nu-i asa, chiar mărturisind că este posedat de un instinct primar al agresiunii întru supravietuire, care îl îndeamnă să atace, să “vîneze”, să “cucerească” exterioritatea, fie ea una a aparentelor, cum am văzut, poetul nu poate rîvni decît la… recucerirea marilor teme lirice si a materiei brute care rămîne interioritatea, azi agresată, asfixiată: “trebuie doar să-mi vindec privirea în cusca unde vînez aur si tigrii// jocul în retea îmi arată cum cuceresc singurătatea timpul si spatiul/ o fanfară hipnotică stelară mă însoteste într-un război tandru cu mine si cu sfîrsitul/ din oase de creion si hîrtie/ în oase de viată si moarte!”. Sinele si sfîrsitul, viata si moartea, desigur religia scrisului însusi, uneori hipnotic, alteori mistic, întotdeauna taumaturgic, rămîn asadar permanentele în fine recunoscute ale scriiturii lui Dan Mircea Cipariu. Si nu numai….

 


Home





Alifie Pentru Marirea Penisului
Ai cautat produse pentru marirea penisului. Pe Naturo.ro vei gasi o gama variata de astfel de produse la cele mai avantajoase preturi. Tel: 021-255.21.83