RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

Emanuela ILIE

Iulia Olaru – Din buzunarele crinolinei,
Edit. Scriptorium, Baia Mare, 2006, 83 p.
 
 Surpriza ascunsă în buzunarele crinolinei Iuliei Olaru priveste, pe de o parte, formula textuală pentru care optează autoarea, iar pe de altă parte continutul propriu-zis al bogatei rochii… lirice. Greu de imaginat, spre exemplu, pentru cine ia primul contact cu elegantul volum ce inspiră, prin conceptia grafică, ca si prin titlul înselător, un nu stiu ce aer d’antan, parfumat si oarecum vetust, că discursurile textuale din interior sînt scurte
notatii amintind de poezia condensată în binecunocutele tipare formale gen tanka sau haiku. Doar vag nostalgică, apoi, autoarea se arată mai degrabă interesată de urbanul hibrid postmodern decît de urbea inter ori imediat postbelică: în primul ciclu al cărtii, Orasul meu, sînt cuprinse instantanee urbane prin care poeta îsi propune relevarea esentei sufletului citadin actual. Al esentei captate într-un moment anume de o sensibilitate ce-si schimbă, voit, umorile si unghiul perceptiv. Alterul poetic al Iuliei Olaru e tentat cînd de iluzoriu si de măsti, de păpusi si exhibitii, cînd de profunzime si esential (Orasul umbrelor, Orasul exhibitionist, Orasul abracadabrant, Orasul iluziilor etc.). Ametitor sau senzual, febril sau fantomatic, orasul văzut prin lentilele autoarei este, în orice caz, fascinant. Mai ales pentru că e populat, cum ne anuntă ciclul median al cărtii (Cîtiva contemporani), de o umanitate pestrită si grotescă, măcelarul ce linge/ o sută de mii de ochi, bărbi grase si uleioase care „se scurg din/ cosciuge ghebosate” sau amantul descuamat, împachetîndu-si aripile în maieu. Exercitiul condensării metaforice continuă în ultima sectiune a cărtii, Flori de ceai: de stampele japoneze amintesc poeme ca Flori de ceai, O colivie, Ultimul împărat, Gheisa, Ratia de orez sau Culegătorul de ceai. Si în celelalte texte, la fel de tributare modelului poematic oriental, apare însă aceeasi sensibilitate interioară fascinantă de umbre, dubluri si contopiri cu elementele cosmologice, mai ales prin intermediul unui eros spiritualizat („Toti fluturii mei/ tie ti i-am dăruit/ să-i întorc decolorati/ bentite sacre”). Căci, în definitiv, chiar în notatiile aparent descriptive, nu este vorba decît Mereu despre mine, ne asigură poeta purtătoare de elegantă crinolină…

Victoria Milescu – Conspiratii celeste,
Edit. Dominor, 2008, 93 p.

Încă din primul text al volumului, Victoria Milescu nu se sfieste a-si contura un autoportret în care franchetea mărturisirii serveste drept justificare a unui orgoliu de invidiat; poeta se validează drept posesoare unui destin de exceptie, în care incumbă un destin poetic pe măsură: „Sînt încă/ proprietatea lui Dumnezeu/ unde să fug/ sînt scribul sub teroarea cuvintelor/ m-ai trimis pentru că tac/…/ sînt încă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug si de ce…”. În lumea „care încă/ trimite corăbii pentru hrana zeilor”, produsul finit al unei asemenea constiinte singulare nu poate fi decît o sansă, poate chiar singura, de a recupera sacralitatea, de a o reitera într-un discurs limpede, cursiv, dar si dens ca simbolistică. Secvente întregi din poeme ca Partea nevăzută a gloriei, Meseria de om, Cerul de ieri sau Nimănui, nesupusă reconstituie această legătură originară dintre universul textual si universul divin: „Poemul/ ca un cal de rasă/ trece prin paradisuri pierdute/ sau recuperate instantaneu/ abandonîndu-si autorul/ traversînd golurile eternitătii”. Si totusi, autoarea acestui gen de poem „rasat” poate adopta lejer o altă tonalitate lirică, cîteva dintre texte construind, dimpotrivă, sensibile lamentatii determinate de constiinta si acceptarea finitudinii fiintei, a evolutiei inerente înspre moartea ce este, în definitiv, însăsi măsura existentului: „Vino să plîngem împreună/ căci vom muri/../ vino, prieten si dusman/ rănit dar nu de cutit ori de sabie/ mort fără să fi luptat/ fără să fi cunoscut moartea…”. Unica posibilitate de a se înscrie în vesnicie este, finalmente, tot poemul. Mereu identic cu sine, desi mereu altul (Din lucruri vesnic altele), discursul liric al Victoriei Milescu îsi poartă, orgolios, conditia de suprem judecător al lumii si al poetului – regele „cersetor de poeme”. Căci „poemele se bat pe viata si pe moartea/ celor chemati/ nimeni nu cîstigă, nimeni nu pierde/ poemele cresc fără limite/ se sustrag oricărei legi/ ele ne judecă, ne condamnă, ne execută/ adăpostindu-se în lucrarea/ ce le absolvă uneori”…

Sever Negrescu – Nespusele tăceri,
Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, 183 p.

Spiritualitatea este cuvîntul cheie al ultimului volum al lui Sever Negrescu; spiritualitatea ortodoxă, mai precis, căci în acest caz o dominantă a existentei biografice (autorul este preot) se prelungeste – efigie identitară a profunzimilor de esentă ale fiintei- în existenta poetică. De aici, carnatia specifică a discursului textual, dar si sonul recurent, unul sobru, auster, amintind de dangănul de clopot. În peisajul noii lirici de factură religioasă, cartea lui Sever Negrescu este asadar oarecum atipică. Spre deosebire de, să spunem, Cartea bucuriilor epifanice, a unui alt preot-poet, Ioan Petras, Nespusele tăceri nu uzează nicăieri de tonalitatea encomiastică. Nota specifică este dată, dimpotrivă, de un amestec de înciudată, amară constatare a întunecării, a înăspririi lumii, si de o sensibilă tînguire, prelungită cîteodată în lamentatie sfîsietoare pe tema finitudinii unui uman tensionat, dubitativ, destrămat. Peisajul e, în genere, sumbru, înfrigurat, căci poartă însemnele de-sacralizării: „pădurea a intrat în cerul gri-albastru/ cu norii ei de tristă gheată/ ca niste ochi ce ruginesc în alavastru/ lacrimilor de mir si ceată” sau „vîntul printre brazi suflă rece/ din plămînii nimănui. Viu/ peste pietre părăsite timpul trece/ ca o inimă a sîngelui pustiu.” Ultimul text, din care am citat, intitulat semnificativ Arheologie, este specific pentru acest gen de descriptiv peisagistic ce configurează latura exterioară a poemelor lui Sever Negrescu. În privinta celei exterioare, să precizez că, finalmente, este recognoscibilă certitudinea însemnării cu harul de esentă divină a preotului-poet care îsi închină textele modelului sacru, si le „rodeste” întru relevarea esentelor transcendentale ale lumii. Acesta e, de altfel, rostul adînc, sensul de adîncime al cărtii, meditatie despre fiinta în prelungirea Fiintei atotcuprinzătoare, despre Logosul ce îsi poate păstra, prin textele poetice obligatoriu pătrunse de fiorul divin (a se vedea motto-urile), forta de întemeiere. Poetul doar îl poate resuscita, căci el nu e altceva decît „un trecător ce stă/ ca un inel pe mîna lui Dumnezeu/ aflată în Creatie”. Iar via vitae pentru care optează e însusi cuvîntul-rugăciune, devenit însusi leagănul fiintei: „între pîntece si cruce sînt/ ca într-un prea viu cavou/ legănat doar de cuvînt/ o silabă într-un ou”…

Florin Caragiu – Catacombe. Totul e viu aici,
Edit. Vinea, Buvcuresti, 2008

Tematic, volumul de debut al lui Florin Caragiu (desigur, detinător al Marelui premiu pentru debut în poezie la editia a XVII-a a Premiilor Vinea) poate da senzatia că se înscrie într-un spectru mai larg. Tînărul poet stie, desigur, că totul (mai ales totul în descendentă cărtăresciană) poate constitui, se poate transforma în materie poetică. Poate de aceea regăsim, de pildă, în cartea de fată cele mai diverse evenimente si/sau accidente ale fiintei, ca să nu mai vorbim de vîrstele umane cu tot ce au ele specific: de la copilăria si jocul liber, recuperate anamnetic si re-trăite cu aceeasi voluptate a uitării de lume ca odinioară (XXXVII. în copilărie) la mutilarea fizică si psihică trăită delirant în mediul carceral (XVIII. ceva se petrece), trecînd prin maladiile trecătoare, dar sîcîitoare ori mecanica gestuală cotidiană (XLI. poem scut circuit), orice poate influenta într-o măsură covîrsitoare poetul, constituind ca urmare o atrăgătoare muză. Dar la o lectură atentă, se constată imediat că nici rutina diurnă, nici evenimentialul exceptional cum cel detentional nu îl fascinează în fond pe Florin Caragiu. Textele de gen sînt, oricum, prea putine si oarecum inabil inserate în carte, dînd chiar, la un moment dat, senzatia că sînt accidentale. Interesul frecvent al tînărului scriitor merge în cu totul altă directie: spre istoriile substantial erotice, mai exact. Nucleul tare al majoritătii poemelor cărtii este format, concret, de povesti ale căutării alteritătii în si prin eros. Acesta e, de fapt, camuflajul preferat al tînărului autor: un fel de cavaler aflat într-o continuă questa înspre o potentială jumătate si, prin aceasta, înspre totul absolut, cel divin. Această iluzie a împlinirii cuplului – dar si a reflectării în el a alteritătii radicale care este, în perspectivă crestină, Dumnezeu cel viu – este permanent întretinută în carte. De utopia erotică tin, spre exemplu, leitmotive ca întîlnirea, confuzia identitară din cuplu, sfîsierea, ruptura mereu reiterată, ca într-o spasmodică încercare de uitare de sine prin celălalt, dar si dorinta recuperării sacrului prin actul erotic: „Lacrimile picură înăuntru, topesc nesomnul/ împăturim norii si-i ascundem în inimi siameze/ lipiti în Hristos ne furisăm fiecare în celălalt/ ca într-un leagăn peste tristeti luminate”. De aceeasi supremă tentativă de complinire nu e străină, am senzatia, nici structura textuală (primele saisprezece poeme fiind scindate în exact cîte trei secvente cu titluri-cheie, gen spovedanie, geneză, remember, catacombe. aici totul e viu, restaurare, pogorîrea la iad) nici constructia frecventă a discursului poetic – unele texte sînt articulate ca jam sessions cu figuri ale alteritătii literare si deopotrivă umane dragi autorului: Monica Lassaren, Aida Hancer, Dan Cîrlea, Dana Banu. Dintre ele, cele cîteva texte ce dau expresie transei (post)poietice sau necesitătii de a re-cunoaste, prin mijlocirea erosului, synderesis-ul altfel nestiut, sînt dovezi sigure că ne aflăm în fata unui debut cel putin promitător…



Home