RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE
Emanuela ILIE
Ioan Radu Văcărescu – Muzeul figurilor de umbră,
Edit.Vinea, Bucuresti, 2008
Ego-grafiile policrome sau Exercitiile alegorice de singurătate din ultimul volum al sibianului Ioan Radu Văcărescu dau doar uneori impresia că se grefează pe un acut sentiment al prezentului; chiar si atunci, irizatiile amărui-nostalgice pe care mizează procesul anamnetic transfigurează tabloul asa-zis cotidian, convertind imaginea voit prozaică în sugestie mitologică: “sunt singur ca un cîine veghind noaptea/ pe stergătoarea din mochetă gri la usa iadului// inima mea e o amintire aburită de febră// stau singur ca un cîine plouat/ tremurînd de frig sub un trabant părăsit// amintirea e o inimă destrămată ca stergătoarea/ veche din mochetă gri de la usa închisă a iadului// sunt singur ca un cîine de pripas/ într-o lume în care toti hingherii sunt beti”. E adevărat, însă, că în majoritatea poemelor Ion Radu Văcărescu are voluptatea descriptiei caligrafice din tuse foarte sigure – deloc întîmplător, o notită de peritext ne precizează că autorul este geograf pasionat de spatiul românesc, chinezesc si grecesc. Ceea ce îi justifică, în parte, modalitatea recurentă de a construi cu migală, dar si cu un talent viguros, geografii spiritualizate în care figuratia umană este redusă la minimum. Singur cu volutele capricioase ale propriei memorii, aventurierul care le străbate se lasă prizonier, plecînd de la peisajul splendid, unei imaginatii fecunde, gratie căreia geografia reală se converteste în geografie imaginară. Rezultatul este firesc: conturul palpabil al universului vegetal, mineral sau acvatic caligrafiat în text lasă întotdeauna loc, pe fundal, meditatiei suple asupra căilor de a accesibiliza supranaturalul. În Coborînd rîpa de apus a Gusteritei, Poemul grinzilor medievale, Poemul dintr-un lemn sau Despre moarte, spre exemplu, transpare în cele din urmă propensiunea poetului spre mituri, misterii si însemne sacre. Putem descifra, în aceasta, nevoia unui antidot la sentimentul coplesitor al exilului interior – pe care îl exhibă, uneori, în poeme de largă respiratie, precum Exil (un poem aproape politic). Iar cînd Umilul gentilom al melancoliei (de sorginte mai îndepărtat medievală, mai recent cerchiste, n.m.) nu apelează la o asemenea medicatie transmundană, aceasta nu se întîmplă decît pentru că preferă să recurgă la mijloacele cele mai eficiente de a îmblînzi tentatia solitudinii sau a alienării: o erotică superbă, închinată femeii unice, Moni, pe care “am iubit-o ca si cînd ar fi fost vorba de-o mie” (Erotium, Buze, Muzeul figurilor de umbră) sau jocurile fiintei ce nu se sfieste a se copilări, la modul sublim însă, alături de cîinele Clyde, mîta Angolina si motanul Ciorăpel. Dar, chiar si atunci cînd Ioan Radu Văcărescu pare că scrie o poezie spre Zăbavă, melancolie si mîngîiere uzînd de o recuzită ludică sau parodică, el încifrează tot Bilantul întunecat al unui abil jongleur cu însingurarea si cu moartea, într-una dintre cele mai bune cărti de poezie ale anului precedent.
Gheorghe Grigurcu – Muzeu,
prefată de Serban Foartă, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2008
În noul volum de poezii, Muzeu, Gheorghe Grigurcu denotă aceeasi expresie a unei rationalităti vii, pe care relativa pauperitate a expresiei nu o poate cu nimic umbri, ci doar potenta. Căci si aici majoritatea formulărilor de substantă lirică sînt lapidare, ca în mai vechile opuri de gen ale poetului-critic, ce mărturisea de altfel în Însemnările din uvertura Amarului Tîrg (1997) că nu ar fi dorit să scrie decît poezie si aforisme, din moment ce “aforismele sînt cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare”. La limita asadar fragilă dintre acestea se situează si poemele, în marea majoritate scurte, din Muzeu, rod implicit si explicit al voluptătii reale de a-si exersa, în carapacea unei structuri reduse, volutele reflexive de o mare anvergură, chiar si atunci cînd îmbracă haina ludicului: “Cu un cuvînt întîmplător deschizi usa precum cu mîna/ cu o miscare usoară dai drumul în odaie astrului/ cu o amintire de nimic îl retii o clipă-două/ (orice s-ar zice cu astrele nu se glumeste” (Cu un cuvînt întîmplător). Sau:”Ametitoarea umbră-a nucului/ îti intră în gură în nări/ impudică precum o mireasmă// umbra nucului săltînd de sentimente/ pecum un piept de femeie.”(La umbra nucului bătrîn). În alt gen de texte, îndeobste în haiku-uri, Gheorghe Grigurcu se arată un veritabil maestru al asociatiilor neasteptate, al geometriilor fomale, cu o miză deloc usor de atins. Căci pentru autorul micilor capodopere precum Clipa sau Noiembrie poetica distilării pînă la esentă e atît un mijloc de a-si acutiza simtul apoftegmatic, cît mai ales unul de a capta inefabilul lumii, deschise unei frumuseti vizibile doar celor mai fini este(tizan)ti: “Calul de culoarea trandafirului/ cuprins de frunze/ nu-si mai asteaptă zborul”(Pegas).. În fond, si în texte lapidare si care dau expresia autosuficientei se poate înmagazina totul, postmodern sau nu, ca într-o capsulă a timpului si a eternei frumuseti: “poemul e lacom/ vrea restul/ (restul e Lumea).” Foarte interesante artele poetice presărate în volum cu grija grădinarului care îsi altoieste cu migală si răbdare cele mai bune plante, pentru a obtine soiuri superioare. Iată, spre exemplu, Poetul si hîrtia, în care ecourile vagi din Anna Ahmatova adîncesc melancolia unui veritabil histrion al emotiei: “Coala albă de hîrtie/ se răsuceste asemenea unui gît de lebădă/ si-n cele din urmă cîntă/ cînd nimic nu se mai poate salva”.
Luminita Urs – Live, editie bilingvă, româno-franceză,
Editura Grinta,Cluj-Napoca, 2008
Atît elementele de peritext (în special, coperta a patra), cît si unele versuri împrăstiate în carte provoacă în mod evident la o anume grilă de interpretare textuală: live (îndeosebi din Paris!) e o carte a experientei exilului, sublimate exact cît este necesar pentru a nu deveni epuizantă ori… manieristă. Poeta e o hiperlucidă, ce-si asumă, pe deplin constient, riscurile inerente unei asemenea optiuni tematice, ca dovadă avertismentul liminar cu care se si deschide volumul: “Prieteni,/ vesti triste vă dau/ din imperiul decăzut al/ miasmelor/ din înmiite pricini./ Voci incerte mă mînă departe/ de patrie si îmi dictează/ ciudate versete.// Acolo copiii au aripi prelungi/ iar noi ne învrednicim cu/ mirare.// Departe de ape frenetice,/ departe de măretie”(poem pentru tineri lupi). Liniile peisajului occidental trasează, premonitoriu, un sentiment al melancoliei, al solitudinii si al înstrăinării de spatiul (acum interiorizat) de acasă. Oriunde si-ar desfăsura “phantasmele septentrionale”, în california simturilor, într-o cafenea vieneză, lîngă o biserică din Montmartre sau într-o escapadă la amsterdam, Luminita Urs resimte nevoia regăsirii unui locus amoenus securizant – “Ne cunoastem [cu adevărat abia] în copilărie, în locurile interzicerii/ si ale bucuriei”, afirmă undeva poeta –, a unui spatiu imobil, în care ne-miscarea, idealizată ca principiu fondator, să devină sinonimă cu negarea (indezirabilelor) cataclisme afective: “Eu trăiesc într-o nemiscare simbolică/ într-o simpatie neutră pentru lucrurile ce mă/ protejează de această maree afectivă/ si mă împing foarte aproape de/ mine însămi, de lumina irascibilă/ si care mă/ îmbolnăveste”. De aici, cînd “solitudinea si ura multiplului”, cînd optiunea pentru măstile lirice sau pentru istoriile altora (ca în back în casa îngerului sau jurnal aproximativ al poetului tuns scurt), dar tot ca modalitate de a facilita demersul autoscopic. Care îi iese, uneori, atît de bine, încît ar fi păcat ca pe viitor poeta să îsi devieze discursul artistic înspre altă formă generică, asa cum pare a sugera ultimul text din carte, vine o vreme cînd, o poetică in nuce a “prozei a paginilor/ care se umplu aproape singure” etc.
Nicolae Teoharie – Legati-mă la ochi cu sentimente,
Edit. Helis, Slobozia, 2008
Chiar si cînd se declară Prietenul vîntului, Samanul sau vreun nenumit Sfînt probabil crestin, Nicolae Teoharie nu îsi face din poezie un templu egolatru. Ceea ce nu înseamnă, însă, că ezită prea mult a-si recunoaste si clama esenta superioară. Poate si firesc, tinînd cont de relatia cu totul familiară pe care pare a o avea cu neantul (“Neantul nu mă sperie./ Cînd mă vizitează îmi spune povesti/ si, cu gesturi grotesti,/ mă învată remuscarea si ereziile mortii.// închipuiti-vă cît destin,/ cîtă gratie,/ se consumă în sala de operatie,/ unde mi s-a cusut o întrebare,/ o tăcere.// De cum mă trezesc umblu prin sate,/ si la vedere”), dar si de capacitatea de a observa destul de lucid prezentul “hain”, care îl face de multe ori să se retragă orgolios în sine, pentru a-i contabiliza minusurile. “La vedere” continuă a-si tine, însă, vulnerabilitătile si strategiile: “Trăiesc în prezentul interior./ Nu cred în teoria conspiratiei./ Mi-am declarat sîngele si ultimul fior,/ Muscate de un gînd hain/ privirile tale la inima mea se reped.// Am cercetat si nu te cred” etc. Cînd se dezbară de imaginile si formulele cliseizate (gen “Bine ai venit, amăgire!” sau “Iluzia că pot îmbrăca o cămasă de stele”), de retorica goală care îi transformă textul într-un apendice postmodern al celor scrise demult, în ceea ce Eugen Simion numea, într-o formulă inspirată, Dimineata poetilor, Nicolae Teoharie are toate sansele să scrie o poezie curată, numai bună de împărtit săracilor spre hrana spirituală. Cum si aspiră s-o facă, într-un ceremonial al ruperii de sine întru poezie, pe care îl reiterează de cîteva ori în carte: “înainte de a muri, poetul/ împarte luna săracilor. În vacante/ cîtiva adolescenti,/ mai sensibili si suficient de tristi,/ vor beneficia si ei de cina sărăcăcioasă”. Asa să îl ajute Euterpe!
Attila F. Balázs – Missa bestialis, versuri în traducerea Adelei Iancu, Prefată de Stefan Borbély, Edit. Limes, Cluj-Napoca 2008
Imaginatia fundamental barocă a autorului tradus în româneste desfăsoară, pe spatii textuale cu întindere variabilă, viziuni dintre cele mai întunecate, postapocaliptice: universul obiectual si uman descris în Missa bestialis e plin de simboluri ale schizoidiei si fracturii, ale căderii luciferice si distrugerii cu prea putin rest. În lumea din care am venit, notează cu onestitate poetul, proliferează doar “nestăpînite monstruozităti/ ale întunericului”, deci Vedenii greu de uitat: “lebede cu gîtul smuls”, sobolani “cu negre figuri de sah” care se furisează bizar pentru a nimici luna, păienjeni uriasi ce catără pe pereti, pentru a prinde “robii” în “al mortii ochi de floare”, mormintele se deschid, iar mortii defilează “cu fete între falangele noastre tinute” etc. etc. Orice cale de comunicatie cu ceilalti reprezentanti ai umanitătii, cuprinsi, aproape fără egal, de“miasma de sulf a fricii”, este sortită esecului; “rîsul nimicului” se aude, de altfel, halucinant ori de cîte ori se încearcă o raportare la exterioritate. E adevărat că în Totu-i o scenă se oferă una dintre posibilele surse ale unei asemenea optiuni pentru cădere, si nu înăltare, pentru demonic, si nu angelic, în fine, pentru descompunere si nu pentru creatie: teatralitatea, nevoia de măsti ale unui poète maudit, din stirpea marilor revoltati, blestemati să vadă lumea drept în-semn al întunericului si al mortii etern fărîmitate în cei aparent vii: “rolul sînt eu căci pe mine însumi mă joc/ cu sau fără de text-// aliaj încremenit/ înainte de-a fi în formă turnat// masca: nuditatea mea/ simulată transparente măsti/ ale dragostei severă si desartă aspiratie/ smerenie si înjosire încredere// să alegi dumnezeirea e alegerea căderii/ se prelinge materialul formator în pori” etc. Ideea de travesti, de mască, deci alteritate interioară încercată fie ca mijloc de supravietuire în “intens rosia piftie a amurgului”, fie ca asumare a culpei originare, se repetă în numeroase texte (Antecedente, Missa bestialis, Natură moartă, Planuri de beton), accentuînd impresia de conflict insolvabil al fiintei poetice. În totul, o poezie, trebuie să mărturisesc, greu de citit, căci cumulul de în-semne ale apocalipticului pe care lucidul auto-definit, liric, drept încarnare a demonicului (“diavol este orice poet”) le “fărîmitează” în aproape fiecare text, este, în sine, aproape insuportabil unui cititor crestin. Si de aceea greu de recomandat, fără avertismentul de rigoare…
Iulia Pană – Contrasecunde, Edit. Brumar, Timisoara, 2008
În cel de-al doilea volum de versuri, asezat invariabil si explicit sub semnul lui Chronos, Iulia Pană se joacă extrem de lucid cu lumea feminitătii, vîrstele, tarele si fragilitătile ei, trucate ori sincere, scrîsnite ori abia soptite, dar întotdeauna percepute printr-un fel de sensibilitate estetizantă, chiar si cînd aceasta din urmă îsi atasează un filtru prozaic, opacizant. Textul predilect din carte, asezat totusi în pofida, contra unei poetici a prozaicului, este un debuseu al frustrărilor firesti într-un timp al acumulării pierderilor de tot felul, la capătul cărora singura utopie tangibilă devine moartea învăluit protectoare: “Experimentez trecerea mea prin acest culoar numit/ existentă/ m-am oprit la cîteva usi importante/ am lăsat dîre din durerea copilăriei si arome din tineretea/ mea,/ lapte cu gust incert din maternitatea mea/…/ experimentez trecerea mea/ culoarul devine îngust sap tot mai multe găuri/ în care încerc să-mi ascund clonele, organele, membrele,/ las afară doar capul/ nu vreau să ratez ultima usă” (Alte albii alte culcusuri). Poezia Iuliei Pană nu devine însă niciodată abandon total în voia angoaselor, a traumelor abisale, inscriptionate într-un sine de care autoarea contrasecundelor este, s-ar spune, întotdeauna constientă. Una dintre consecintele acestei lucidităti este, paradoxal, celebrarea unei senzorialităti a existentului, într-o imagistică ce pare, într-o Poveste din budoar, de pildă, că apartine unui Emil Brumaru (mai?) feminin si mai cast: “Lumina s-a despletit ca o tînără fecioară/ a pus capete rase între mine si tine/ s-a rostogolit în patul nostru, a traversat/ camera si s-a strecurat prin crăpătura usii/ pînă sub scară unde s-a cuibărit/ într-o mică si gălbuie pată…// Aerul s-a încălzit între coapsele mele/ i-a dat drumul atunci cînd/ săruturile mă asfixiau/ s-a zbătut, coplesit a scăpat cu greu/ alunecînd prin cearsafuri si mătăsuri/ prin fantele draperiilor s-a legănat si/ s-a strecurat prin crăpătura usii/ pînă sub scară unde s-a cuibărit/ într-o mică si transparentă sticlă…” etc. Indiferent de bemolul cu care mărturiseste, undeva, Nici o viată, doar timp, Iulia Pană stie să se opună vehement “Domnului timp”(în fond, un alt Bărbat-capcană care o prinde, precum partenerul obisnuit al rutinei domestice, în plasa confesiunilor netrucate). În fond, arma ei cea mai bună este chiar poezia de fată, promitătoare tocmai prin dozarea atentă a efectelor, prin temperarea unei fervori a dictiunii care i se potriveste mai putin decît scepticismul uzual cu care întîmpină mecanica diurnă.
Horia Mocanu – Presse-papiers, Edit. Vinea, Bucuresti, 2008
Departe de a de-codifica vreo nouă modalitate po(i)etică de supravietuire la asaltul realului, cum am crezut initial, sensul titlului presse-papiers este deconspirat într-un text emblematic din carte: “degetele/ -fierbinti aluviuni-/ mereu si/ mereu/ peste coapsele ei./ căutam în dictionare definitii pentru atingeri./ privirea tulbură repaosul superficial/ al pielii de pe sîn./ ca vîntul ce agită/ chipul apelor linistite,/ stille wasser sind tief,/ gîndurile se transmit/ umoral./ prin piele./ corpul ei uluitor/ ca un presse-papiers/ peste filele noptii.” (noapte de dragoste). Majoritatea textelor din volumul de debut al medicului Horia Mocanu sînt asemenea fotograme sau cîntece pentru iubirile inexistente, structurate ca urmare a unui dublu impuls: pe de o parte, de a schita, din fugare tuse, o ramă descriptivă, de regulă post-romantică, apăsat simbolistă; pe de altă parte, de a da contur, tot din notatii lapidare, uneori sincopate, istoriei erotice desfăsurate în interiorul ramei. Impresia că decorul ori protagonistii acesteia sînt mereu altii este falsă. Desi, în aparentă, recuzita povestii de dragoste cu sălbatici este diferită de cea din, să spunem, ai vrea sau plimbare de seară, măstile nu prea rezistă: poemele sînt scrise de un unic soldat umbră, preocupat a da corporalitate unei iubiri unice, cu toate fazele bine stiute, de la cristalizarea stendhaliană la ruptura prin absenta partenerei. Iată, spre exemplu, frumoasa moarte, reprezentativă pentru miza, mijloacele si limitele unei asemenea poezii hrănite în special din pasta eroticii nichitastănesciene, desi ecourile acesteia nu sînt singurele decelabile într-o textură ce dă pe alocuri senzatia unui periculos déja-lu sau déja-écrit. Nu mai e nevoie de încă o dovadă a faptului că autorul de presse-papiers i-a citit, spre exemplu, nu doar pe (neo)modernisti, ci si pe Claudiu Komartin: “ce moarte frumoasă trăiesc de cînd ai plecat./ mă îmbăt cu imaginea ta/ furată din memoria/ oglinzii/ sau de pe tălpile trecătorilor/ văzute de la demisol;/ te desenez pe o masă veche/ fără să îti definesc în linii fine/ sentimentele,/ dar asa cum cum te stiu,/ goală si tristă./ caldarîmul strigă la fiecare pas/ numele tău./ te visez încrustată în trupul meu ca o halucinatie arabă./ ce moarte frumoasă trăiesc de cînd ai plecat.” Ar fi bine ca Horia Mocanu să poată asimila si să depăsească fecund acest gen de influente pe undeva firesti, dar nocive atunci cînd sufocă pulsul propriei sensibilităti poetice, de care nu dă semne că ar fi lipsit; dimpotrivă…
Nasturi în lanul de porumb, antologie, cu o prefată de Bogdan Cretu, Edit. Brumar, Timisoara, 2008.
Am lăsat, dinadins, la urmă antologia tinerilor participanti la cea de-a doua Tabără de creatie de la Săvîrsin – o “pitorească asezare de pe Mures, înnobilată si de domeniul regal”, numai bună pentru “partide de fotbal, tentative esuate de pescuit, rătăciri la miezul noptii prin lanul de porumb, mese abundent stropite cu alcooluri inspiratoare, focuri de tabără, cîntări prelungite pînă către dimineata”, ne încredintează, în perfectă cunostintă de cauză, Bogdan Cretu, prefatatorul demn de toată stima, chiar si cînd se plînge, cu naturală complezentă, că, lîngă cei 12 poeti cu personalităti si tabieturi distincte, apare în ingrata ipostază de “critic guraliv, obositor si inutil în peisaj”. ( Nu stiu cît de util o fi fost în căutările nocturne prin porumb sau pe terenul improvizat de fotbal diurn, dar în ceea ce priveste poezia tînără a anilor 2000, nimeni nu-i poate contesta meritele de sustinător acerb, uneori fanatic. Postură nicăieri parcă mai vizibilă ca în prefata de fată, Săvîrsin reloaded. Multi, da’buni, prezentare de-a dreptul entuziastă a poetilor congeneri, dintre care, din punctul meu de vedere, pe unii – V. Leac, Vlad Moldovan – îi supralicitează). Antologia în sine contine, asadar, isprăvile a 12 poeti tineri si foarte tineri (pentru cine manifestă interes în această directie: decanul de vîrstă este Constantin Acosmei, născut în ‘72, iar mezina Oana Cătălina Ninu, născută în ‘85). Iată si celelalte nume: Vlad Moldovan, Serban Axinte, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Rares Moldovan, Alexandru Potcoavă, Monica Stănilă, Radu Vancu, V. Leac. Multi? Putini? O enumerare care nu este, fireste, si nici nu poate fi exhaustivă. Nu cunosc ratiunile reale ale absentelor, unele de calibru. O antologie contine, orice s-ar spune si perfect justificat etimologic, selectie. În cazul de fată, avem de-a face cu o selectie în sens dublu, fiecare săvîrsin trimitîndu-si, spre publicare, un număr atît de redus de piese (maximum sase, dacă am numărat bine), încît procesul selectiv trebuie să fi fost, într-adevăr, extrem de dur. Dar, din moment ce el a fost realizat, să considerăm că rezultatul propriu-zis, fiecare grupaj liric adică, este cît se poate de emblematic pentru dictiunea poetică actuală a auctorelui în cauză.
Obiectiv vorbind, arsenalul poetic al fiecărui poet în parte este la vedere. Sînt vizibile, spre exemplu, atitudinea încă teribilistă, contestatară si inconformistă a lui Serban Axinte în sublim, sublim sau undo (“nimeni nu va mai trece de mine, am un cutit de sticlă în buzunarul de la pijama…/ prin crimă simti mai bine sufletul cald al aproapelui cum coboară mai jos de silueta desenată cu creta pe dusumea; prin crimă intri si iesi de cîte ori vrei din salon, un du-te-vino sexual, sublim, sublim”); enorma apetentă pentru caricatural si artificiile de orice fel, inclusiv cele de limbaj, pe care Constantin Acosmei abia o mai camuflează în Sonet-ul dedicat doar în aparentă literei x si jocului de-a limba si de-a literatura, în esentă probă scrîsnită despre ineficienta limbajului si a oricărui mijloc de comunicare), Relatarea unui bărbat (ambele secvente) si Relatarea unui bătrîn; discursivitatea autenticistă a lui Vlad Moldovan -premiantul editiei- din Mă-mpotmolesc la Săvîrsin sau Tripon, felii de viată decupate cu migală de un “Extrasensibil” deghizat, nu întotdeauna cu succes, în jemenfichist la toate rece; abilitatea Cristinei Ispas de a citi, în regimul diurn (Aniversare) sau nocturn (Plec singură de la Săvîrsin) al realului, aluzii si semne ale unei suprarealităti înnobilatoare; tentatia asumării de măsti si atitudini antinomice, doar ipotetic salvatoare, a hiperlucidei Oana Cătălina Ninu, cea din de dragoste sau dar viata noastră s-a terminat; îmblînzirea anarhismului interior prin “reconcilierea” cu erosul suav (blues si Soarele a ascuns) sau cu trecutul prea vunerabil (Tornando al paese), la Claudiu Komartin (“vino, pasăre aurie, si atinge lucrurile/ peste care lumina îsi presară puful de piersică/ vino cu toată puterea fragilitătii tale// pentru că în mine totul e anarhie”); ca să nu mai vorbim de strategiile diverse cu care Radu Vancu – de departe, cel mai sigur pe mijloacele po(i)eticii actuale – stie să îsi atragă un cititor dintre cei mai pretentiosi, apt a re-gîndi nu doar deliciile asimilării unui livresc rafinat, ci si, bunăoară, inavuabile Argumente erotologice, ori Calea regală, ceadintre esofag si ficat, a povestilor… “Seherezadei etilului”. Cum sînt de regăsit în volum, bineînteles, variate notatii minimaliste si încifrări mitologice, infiltrate subtil si uzînd întotdeauna fie de interfata unei poze înduiosătoare, precum cea a Monicăi Stănilă din textul Pentru că sînt eroul local, fie de recursul la o ironie muscătoare, precum cea din Meciul pe care V. Leac nu osteneste a-l duce cu moda poetică (“Cristul din tablă asa ruginit cum era în mijlocul/ cimitirului cu coroană de plastic pe cap părea un lider de/ galerie/ nici nu ne sinchiseam/ jucam în continuare pasam si marcam/ spre deliciul galeriei”). Sau, în cazul mai multora, tentatii metatextuale si optiuni livresti transant exprimate -Cristina Ispas ne aminteste, în Aniversare, de ritualul uciderii Păsării tăiate în volumul de debut al Ilenei Mălăncioiu, Constantin Acosmei îsi dedică un Poem bachic (si nu numai!) explicit lui V. Leac, Radu Vancu & Co. si implicit lui Ion Muresan, Alexandru Potcoavă nu se sfieste a mărturisi, într-un titlu chiar, că l-a citit pe Petre Stoica, Stefan Manasia compune cu efect Vise după A. K. , suprarealisti si Milorad Pavici etc. etc.
Nasturi în lanul de porumb e, în definitiv, dincolo de o succesiune de fete, de ego-grafii în miscare, o carte a facerii, pe jumătate glumete, pe jumătate savante, a unor lumi promitînd, ele însele, metamorfoze viitoare. Si mai ales o dovadă că nu ar fi rău să dăm Cezarului poeziei anilor 2000 ce-i, poate, numai si numai al ei: o încordare usor nervoasă, chiar si atunci cînd se vrea mai potolită, un nu stiu ce, neîndoielnicsarmant, chiar si cînd intentionează (oare?) să fie anostă, o disponibilitate perpetuă pentru experiment, în fine, o rară capacitate de a depăsi tot ce înseamnă fractură internă într-un aer de grup solid, bine închegat.
