Emanuela ILIE

Mihai Curtean, O foame de rosu (Cîteva capricii), Editura Timpul, Iasi, 2005, lxxviii p.
Laureat al concursului national de poezie „Aurel Dumitrascu”, Neamt, 2005, Mihai Curtean îsi manifestă în volum „ameteala acestor hîrtii si zile”, o betie oraculară în care se prefac stări si cuvinte deopotrivă, nelipsite, desigur, de (auto)recunoasterea mîndră a (propriei) valori, absolut normală la un poet a cărui „foame de rosu” nu traduce atît apetenta pentru cunoastere, cît cea pentru re-gîndirea lumii, în cele mai originale tipare. Aceasta e prima ambitie observabilă în poezia lui: să re-configureze cît mai altfel spatiul poetic, în care se plimbă, nestingherite, diverse combinatii de simturi prin care se percep, desigur, uneori halucinante combinatii de stări, în proportii variabile. E o poezie în care se materializează, extrem de usor, ca la Blaga odinioară, imaterialul (ca, de exemplu, „mirosul cărnii unui nor din infern”), sau capătă concretete, la fel de usor, abstractiuni (ca „foamea de rosu”, „gîndurile pline de mici insecte cu picioare mici” sau postul alb al sîngelui). O poezie textualistă în care se desfăsoară, cel mai adesea,  avatarurile erosului, văzut – si simtit – postmodern sau se fac excelente conexiuni, ironice ori autoironice, între „banalul fapt divers” si filosofie – si ea ironizată (despre drum/ cîteva conexiuni, sau mai bine o ciocnire de furtuni în larg/ să suflăm frigul printre pînzele-gînduri, mai e timp pentru analogiile care linistesc).

Marius Tărnăuceanu, Paradis mult prea grăbit, Princeps Edit, Iasi, 2005
Cu volumul de debut al lui Marius Tărnăuceanu – matematician de profesie – intrăm într-un paradis deloc grăbit, într-o lume ce se vrea a recuperării creatoare, după cum o mărturiseste, chiar de la început, autorul: „Le păstrăm adînc în suflet… sînt o parte din noi… Cea mai pură… Le purtăm cu noi însine oriunde viata ne îndreaptă pasii… Iar cîteodată simtim o nevoie acută de a le scoate la lumină, de a reînvia inocenta acelei vîrste a căutărilor”. Reunind, asadar, o parte din poeziile adolescentine ale tînărului autor, cartea are, după cum e si firesc, ecouri ale unor lecturi absolut necesare într-un timp nu prea îndepărtat si, la fel, declaratii temerare ale unui eu ce nu se sfieste să îsi descrie franc, nelipsit însă de delicatete, porniri egolatre sau, de cele mai multe ori, erotico-senzuale (acelasi eu care, spre exemplu, se visează, ca un Doinas mai recent, spectator al unei Ultime vînători impregnată de erotism sau actor într-un teribil Joc cu sine).
Surprinzător, poate, poezia „adolescentină” a lui Marius Tărnăuceanu este cu totul lipsită de jubilatia specifică vîrstei. Dimpotrivă, accentele ce predomină sunt ale unei tristeti aproape obosite; motivele recurente sunt, la fel, ale însingurării mîndre, ale plutirii în derivă sau ale „deportării de sine”, ca în Închisorile mele, Implacabil, Introspectie, Zadarnic sau Derivă, original autoportet al poetului scindat între cuvinte si tăceri: „Si într-a lumii derivă absolută/ Cu mii de-orizontale verbe-n gînd/ Tot construiam această frază mută/ Să tină loc de mine pe pămînt”.
Poetul nu se (mai) joacă, ne asigură Marius Tărnăuceanu într-o istorie despre investirea cu cuvinte, deci cu poezie, intitulată chiar Joc, text care certifică, paradoxal, tocmai părăsirea teritoriului adolescentin, deci cu predispozitie spre ludic, si intrarea într-un alt teritoriu, cel liric, menit doar celor alesi. Intrare pe care de altfel o salutăm…
Clara Mărgineanu, Fata de asfalt, Colectia „Biblioteca Bucuresti”, Editura Semne,  Bucuresti, 2005, 62 p., cu o prefată de Horia Gârbea.
Cu ultimul volum al Clarei Mărgineanu pătrundem în schimb într-un cu totul alt spatiu al intimitătii – pure, dar nu si purificate de obsesii mai vechi, acum adîncite, primind reliefuri si profunzimi noi, nebănuite, de un dramatism pe alocuri extrem. Începînd chiar cu primul poem, Înainte cu o clipă, autoarea te contaminează, într-un sens fericit, desigur, cu nefericirea, cu angoasele, cu dramatismul trăirilor proprii unui eu liric scindat. Fiecare poem al ei este „o moarte de lux”, căci descrie avatarurile acelorasi obsesii, între care se detasează acuta perceptie a nefericirii, stigmat, dar si har, ca pharmakonul grecesc, asa cum apare în Fata de asfalt sau Doliu pentru femeia sălbatică. Nu doar în aceste autoportete – foarte reusite, de altfel – poeta îsi mărturiseste sugestive afinităti elective (cu Leonard Cohen sau Anaїs Nin), îsi construieste, deci îsi constientizează, sinele tulburat de păcatele pentru care (încă) pledează, celebrează tristetea ca unică stare a lui „a fi” sau invocă plecări „către o ceremonie a mortii”. Dar ar fi nedrept să reducem fiecare poezie a autoarei la aceeasi invariantă, la disecarea – în fel si chip, e adevărat – a tristetii ontologice. La fel de importantă ni se pare metafora căutării (între altele, de alte identităti, de măsti salvatoare), vointa de a construi refugii în fata atacului unor asemenea stări, cu o duritate autoimpusă de o eroină lirică ce tinde, de multe ori, desi fără succes, să îsi obstructioneze feminitatea. Ele se dovedesc ineficiente, pentru că o adîncesc în suferinta perceperii unei sumbre fatalităti, poeta recunoscînd în fine atît „lepădarea de iubire”, cît si inutilitatea recursului la memorie (Ca un cutit în spate, Cîntec de dezertare, Ultima scrisoare). Ceea ce nu exclude, pînă la capăt, speranta unei Biruinte prin esec, chiar certitudinea că „nu voi deraia eu”. Motiv în plus pentru ca si criticul – alt cititor cooperant, desigur – să constate că poezia Clarei Mărgineanu nu deraiază deloc; dimpotrivă, e pe cea mai bună directie.

Bianca Marcovici, Putin blond cu mult farmec, Editura Hasefer, Bucuresti, 2004, 204 p., cu o prefată de Paul Cernat.
Figură importantă a liricii israeliene de limbă română, Bianca Marcovici îsi adună, în această antologie, „poeme alese” (deci „cu mult farmec”), desi are undeva modestia să se considere încă „Doamnă Mereu Debutantă”.
Poezia evident, blondei scriitoare are, după cum bine observă Paul Cernat, „o dublă miscare”. Prima, si cea mai evidentă la o primă lectură, este nevoia de repliere spre interior, spre sine (“Toate poemele mele/ amintesc de mine/ le-am scris explorîndu-mă”, ne asigură în chiar Toate poemele) cu intentia de a se apăra de agresiunea lumii exterioare. De aici provine si explorarea spatiului interior, a Vocii interioare, a cărei complexitate provine nu doar din pluralitatea ipostazelor femeii să-i spunem comune – iubită, sotie, mamă, fiică, poetă – ci si din harul ei deosebit, de artistă în adevăratul sens al cuvîntului (care are chiar si ambitia de a unifica artele!) Muziciană, mai exact violonistă, Bianca Marcovici scrie deseori despre trăirile de scenă, de pe o scenă pe care se retrage, „spatele la public/ pumnii strînsi”, pentru a uita „legea junglei” în care cred spectatorii, dar si pentru a regăsi puritatea copilăriei. Si cum, nu de putine ori, muzica o dezamăgeste (Vioara spartă), ea optează, definitiv, pentru „dragostea mea – poezia”, cea dătătoare de senzatii fizice…
Nu poate lipsi, după cum e firesc în lirica unei emigrante, o a doua tendintă: cea spre exterioritate, spre implicarea socială, determinată mai ales de dorinta asumării, cu luciditate, dar si cu căldură, a memoriei si a identitătii evreiesti. Israeliancă mai întîi în „dulcele tîrg al Iesilor”, pe care de altfel îl evocă adesea cu nostalgie, apoi în Haifa, unde trăieste si scrie astăzi, Bianca Marcovici dialoghează, frecvent si cu piosenie, cu traditia strămosilor, „Zidul Plîngerii”, în fond „zidul de sprijin” necesar regăsirii identitătii (Rădăcini, Saul). Cartea se dovedeste, astfel, o fericită metaforă a căutării si a regăsirii dublei identităti, a unui… blond cu mult farmec.

Victor Sterom, Amurguri, Editura Carfil Tor, Bucuresti, 2006, 114 p., ilustratii Ramona Cătană.
„Micropoemele” lui Victor Sterom sunt cuprinse, în general, de vechiul, dar mereu actualul fior al trecerii, căreia autorul îi opune, natural, un carpe diem de cele mai multe ori implicit, tradus la el în principal prin preocuparea pentru esentele pe care doar Poetul le intuieste (Cuvîntul, Sensul, Sublimul, Ecoul). Victor Sterom percepe universuri ce iau nastere din împreunări decriptate corect doar de ochiul atent la corespondentele secrete care se află dincolo de Amurguri, dincolo de metafora Nimicului, repetată obsesiv, dar nu pînă la saturatia cititorului care, ca si autorul însusi, tinde spre un mîntuitor Liman.
Interesant ni se pare, în poezia lui Victor Sterom, jocul (cît se poate de serios!) al articulării, ce dă contur cînd unor senzatii celebrînd frumusetile vietii (ca în Seara, Himera, Ecoul, Dimineata, Pictura), cînd unor intuitii, si ele necesare, semnificînd necesitatea trecerii pragului spre altceva, spre dincolo (ca în Absenta, Pragul, Nimicul, Verbul). O trecere plină de mister, dar si de magia cuvîntului, pe care autorul o stăpîneste adesea, ca în micropoemul Sensul, pe care îl reproducem în încheiere:”Vraja rostirii/  Trezeste adieri/ În cuvintele mute.”