RECENZII
Emanuela ILIE

Iluzionista, poetul si Moartea

Greu de captat, fireste, într-o formulă sintetică, unificatoare, Iluzionista Babette încarnează, simbolic, întrega pluralitate a tentatiilor, fie ele biografice, livresti ori de orice altă natură, de care lucidul, cinicul si – cum stă bine unui poet postmodern – (anti)sentimentalul Lucian Alecsa dă senzatia că s-ar scutura, recte, cu care si-ar înnobila poezia cea mai recentă. Deloc întîmplător, ubicua Babette („fiintă clepsidră”!) mi-a amintit de alte încarnări ale ispitelor fals ori inclusiv feminine, precum negresa lui Marian Drăghici sau ghinga lui Dan Coman. La fel de provocatoare, de atîtătoare ca acestea, iluzionista Babette ne apare în textul ce-i poartă numele ca un fel de femeie-magiciană, jonglînd cu iluziile, expectantele si angoasele privitorilor, agresîndu-le senzatia de securitate:
 îsi mulează brusc zîmbetul pe strigătul de ajutor
picături de transpiratie îi colonizează fata
zeci de unghii
toate răsărite dintr-o peltea de ojă stridentă
ies ca niste viermisori de rubin prin asternuturile cărnii

are curajul să sugrume si-o ultimă rază de soare
aruncînd-o ca pe un drog în cusca unui leu
căruia îi smulge inima
si-o spînzură de limba leopardului din cusca vecină
o păpusă Voodoo îi tine isonul
trupul i se subtiază după cum vrea moartea
care-i misună prin celule
emanînd un miros de mentă proaspăt trăiată
caligrafiindu-i în uter o întreagă colonie de lighioane etc.
O femeie demonică în descendentă baudelairiană, s-ar spune, emanînd în egală măsură senzualitate si spiritualitate (evident, negativă), dacă nu cumva acest captivant simbol nu ar deghiza tocmai amestecul inextricabil de viată si moarte, erosul în egală măsură angelic si demonic, suav si sadic („preafericita îsi crestă sub sînul drept un înger/ tot numai un rînjet/ după care si-a sfichiuit biciul umezindu-l si cu ceva fiere”), mistificarea straniu deviată din adevărul oricum caduc si, în definitiv, însăsi Poezia. Inteligent alese, niciodată clarificate măcar pe jumătate, însemnele, hieroglifele poetice prin care se va potenta această polisemie ideatică – evidentă încă din acest text si specifică întregului ansamblu textual – derivă însă atentia unui lector răbdător spre un cu totul alt gen de interpretări posibile. În treacăt fie spus, nu putine dintre complicatele simboluri din Iluzionista Babette frapează fără a părea ostentativ racordate la o poezie barocă, cum este în fond poezia lui Lucian Alecsa: ochiul stîng, crinul alb răsărit din nasul Bunicului, ciupercile cu degete din Ca-n uterul mamei, pasărea vie de forma unei săbii, pe care o va înghiti Aceeasi Babette, iubita-excrescentă dizgratioasă sau anexă organică a bărbatului  din Gînduri mărete, atunci cînd nu se ascunde, „asa mică cît o foită de tigară”, în creierul acestuia, printr-un fel de Transfuzie reusită, pianul în care clapele sînt înlocuite de nervi din Cel mai trăznit lucru, moartea-tîrfă cosmică, unduindu-si corpul „precum o mreană secretiile sexului ei/ rumenesc de-a binelea soarele” cînd Se întunecă de ziuă, ceata rosie de după Zămislirea Evei etc. etc. Nu lipseste recuzita teatrală, emergenta măstilor, a travestiurilor si a altor forme de deghizare, de care poetul uzează de cele mai multe ori neosuprarealist, pentru a exprima surda tensiune identitară cu care se luptă după o brutală scindare a eului profund:
Printr-o eruptie a Mortii
exact la miez de viată

s-au dezlegat două identităti
eu si cu mine trăim de atunci separat
pîrjoliti de flacăra mov a destinului comun
îl hăcuieste pe portii de visare
chiar mîna mea cu-n satîr bicisnic si stirb
(La miez de viată).
Cele mai reusite sînt însă, în Iluzionista Babette, halucinantele, sumbrele viziuni expresioniste situate în imediata proximitate a macabrului si a grotescului din O iarnă ca-n basme, Vagonul de clasa zero sau Cîtă luciditate, textele care transformă cartea într-un fel de bizar tratat thanatologic de o profunzime cum greu se întîlneste în lirica actuală. Gol de orice transcendentă, universul construit de Lucian Alecsa în Iluzionista Babette este unul în care fiinta îsi conservă, tacit, con-stiinta Mortii ca unică certitudine; chiar cînd unghiul perceptiv care dictează viziunea este unul fundamental parodic, impresia pe care o creează cumulul de sintagme nominale ce potentează realitatea thanatică este greu de uitat. Poetul dă uneori senzatia unui chirurg în halat (mai degrabă unul negru!) care se pregăteste cu un bisturiu fin de o operatie desigur, amenintătoare, cu atît mai mult cu cît gestul rotirii acestui instrument în fond tortionar este însotit de un rînjet larg. Finalul unui Autoportret în sînge este cu totul edificator pentru această poetică a extinctiei trăită, practicată pe viu, ca într-un demential ritual al estropierii:
O mînă hidoasă plină de sînge
 trage clanta si scoate degetul inelar din colivia memoriei
indicîndu-mi calea jivinelor flămînde
le hăituiesc cu dreapta credintă
de dragul îngrăsării putului edenic
miroase a sînge, a picioare fracturate, a celule cancerigene
si-a inimă tocată mărunt-mărunt
drept recompensă primesc adăpost prin hrubele cerului
/…/
ninge cu grenade din aripile îngerilor
moarte pre moarte călcînd
în inima unui bot de marmură imaculată
de douăzeci si patru de carate
o astept pe iluzionista Babette să mă învie.

Lucian Alecsa – Iluzionista Babette, Edit. Vinea, Bucuresti, 2008, 98 p.