ESEU
Marius CHELARU

Miresme de orhidee

 

„Zilele si lunile drumetii eternitătii. Asa sînt si anii care trec. Unii… pînă cedează sub povara anilor, petrec fiece clipă a vietii călătorind... Si eu am fost tentat vreme îndelungată de norii purtati de vînt, simtind o puternică dorintă de a hoinări.”
(Matsuo Bashō, Oku no Hosomichi/ Drumul îngust spre Oku, Prolog)

„Istorii prelungi/ Cu flori de irisi –/ Drumul vietii”
(Matsuo Bashō)

Se spune că preotul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, a compus primul haiku. Initial haiku era mai mult un joc de cuvinte, lansa imagini „socante“, peisaje impresionante. Bashō i-a dat strălucire si o doză de mistic, exprimînd teme universale prin imagini naturale, simple: petalele, luna, coliba, albine, broscute (un poem cu broscuta a cunoscut multe variante în engleză) s.a. A luat din zen fuga-no-michi/ calea elegantei, prin care întelegea întoarcerea la viziunea autentică, străveche, transformîndu-l astfel din gen usor, comic, chiar frivol, în unul major. A ales kado/ calea poeziei, crezînd că poate fi drumul spre iluminare.
Perioada Edo este, în ochii occidentalului, încărcată de codificări. La mijlocul secolului 17 tara mergea spre politica de izolare, ostilă religiilor străine, în special crestinismului. Se construia un sistem sofisticat de relatii, de la superior la inferior, bazat pe conceptualizarea/ aplicarea preceptelor neoconfucianiste, sprijinite pe un „cod de idei justificative”, taigi meibun, respectat de samurai, mai putin de negustori. În mediul rural putea fi si neglijat. Si în sistemul legislativ au fost mutatii. De la lupta cu „rebelii” crestini la cea cu flota unită (americană, britanică, olandeză, franceză), samuraii nu au mai participat la războaie majore, dar s-a definitivat Bushidō . În ce priveste istoria/ modul în care a fost perceput în diferite epoci, unii îl consideră „justificare“ de sorginte modernă (Ruth Benedict, 1857-1948, antropolog), altii îi văd izvorul cel putin în perioada Kamakura. În perioada Edo se studiau, în pofida politicii de izolare/ sakoku , rangaku / stiintele occidentale (medicina, fizica s.a.), un rol avînd cărtile aduse de negustorii olandezi. Alături de sintoism, budism (1640: decret de proscriere a crestinismului, japonezii trebuiau să se înregistreze la templu), înflorea neoconfucianismul, ulterior la baza kokugaku/ învătăturii nationale. Primele texte, considerate si istorii oficiale ale tării, Kojiki (712), Nihonshoki, Kokinshū , Manyōshū , poate cea mai cuprinzătoare antologie din lirica universală, se studiau în perspectiva (re)descoperirii spiritului japonez. Adepti ai miscării kokugaku, ca Motōri Norinaga , criticau si budismul, confucianismul, spunînd că, „străine” fiind, afectau modul de viată japonez, căruia îi era proprie calea shintō. Convinsi că spiritul tării trăieste în vechile texte poetice, literatii scriau studii filologice complexe, căutînd „spiritul cuvîntului“, koto-dama. Azi sînt critici care cred că, desi nu abordează distinct acest aspect, multi scriitori din Japonia au în vedere fie opozitia fată de, fie promovarea traditiei. Există preocuparea de a defini/ separa ce e specific japonez de ce este „străin. ” Comparatiile Japonia – „restul lumii” sînt dificil de înteles, desi s-a trecut de la modelul samurai/ daiymo (nobil) la marile zaibatsu, prin schimbări sociale de anvergură, în morală, legislatie, sînt discutii despre internationalizare/ kokusaika .
În perioada Edo se întretăiau diverse „căi” de viată: Bushidō, cu altele ca Chōnindō/ Calea oamenilor de la oras. Se iveau germenii culturii de masă proprie oraselor. Orăsenii (chōnin) doreau literatură cu personaje asemenea lor, scrisă accesibil, în kana, bogat ilustrată: lua avînt imprimarea după planse gravate. Scolile terakoya, populare pentru că multi învătau să citească, au dus la înflorirea acestui gen literar, tratînd romantios viata sentimentală agitată a unor personaje comune, burghezi, gheise, curtezane. Apar cărti de dragoste (ninjobon) scrise autori ca Tamenaga Shunsui (1789-1842), „cărti frivole“/ sharebon (interzise, considerate prea licentioase), „cărti comice“/ kokkeibon, si mai „ortodoxe“ din punct de vedere legal, yomisho, yomishon. Unele imitau/ redau, adaptate după criterii convenabile autorilor ca prolificul Kyokutei Bakin, 1767-1848, romane chinezesti. Erau si scriitori care prin eruditie, talent, evitau capcana cliseului. E cazul lui Ueda Akinari: a compus si haiku-uri reusite, a fost inclus de Yosa Buson în antologia Zoku Akegarasu. A studiat cultura/ literatura chineză si s-a adîncit în studii de koku-gaku (cercetarea filologică a literaturii vechii Japonii), ca să descopere „spiritul cuvîntului”, care apără poporul japonez. Scria, în Întru slava poeziei: „Poetii asterneau pe hîrtie poeziile izvorîte din inimă. Privelistea golfurilor, dealurilor, strigătul păsărilor, culoarea trestiilor sînt neschimbate în orice eră, oricare ar fi poetul. Cel mai bine e să scrii simplu despre ce miscă inima omului. Doar asa, poezia tanka devine cale.“
Proza a fost (în unele medii încă e) o cenusăreasă în Japonia, tară a simbolurilor, stilizării, arta ei fiind, poate, „cel mai intelectual, dacă nu si cel mai filozofic dintre limbajele noastre figurate“. Genurile literare aveau si functii sociale: waka era apanajul nobililor din vîrful clasei samurailor, proza avea audientă în mediile negustoresti. În secolele XVII-XVIII, în special, era la modă un gen comic numit „poezia nebună/ suie“/ kyōka (variantă de tanka) si „versul nebun“/ kyoku (variantă de haiku). Genul comic (senryū, după numele unui arbitru, Karai Senryū, 1718-1790), născocit, se pare, în secolul XVIII, a apărut, ca si renga, dintr-un joc de-a versificatia. Kyōka se caracteriza prin alipirea a două versuri unui al treilea, care era dat. Erau competitii cu arbitri, premii, pasiunea dezlăntuia patimi, fapt nedorit de sogunat . Pentru păstrarea ordinii, în perioada de reforme a shogunului Kyōhō (1716-1735), concursurile senryū sînt interzise. În Togukawa tîrzie literatura renuntă la principiile clasice. Astfel, Kobayashi Yataro (pseudonim: Issa), 1763-1823, aduce în haiku lucruri insignifiante, mărunte, înlocuind cliseele standard cu candoarea/ savoarea proprie omului de rînd, cum a procedat în tanka Okuma Kitomichi (1798 -1868).
Romanul se ridica prin Ihara Saikaku, poezia prin Bashō, considerat de E. Miner „maestru al genului ce rezulta din combinarea haiku-ului“ (ale cărui posibilităti s-a spus că le-a dus la apogeu, prin mai putin de 1000 de poeme compuse, ba chiar le-a epuizat) „cu proza de stil haibun“ . Clasa superioară a samurailor avea case decorate de artistii scolii Kanō , samuraii inferiori, în special intelectuali, admirau caligrafia/ pictura în tus nanga, clasa superioară chōnin, negustorii prosperi, erau adeptii scolii Sōtatsu-Kōrin, cei din masa urbană si chōnin mijlocie, mai ales inferioară, ai gravurii în lemn. Înfloreau (cenzura era ciudată în ochii europeanului: puteai scrie despre clase care „nu există“, viata din orase), mai ales în „cartierele vesele“, teatrul de păpusi, kabuki, spectacolele muzicale. Poeti ca Satomura Joha (1524-1602), Nishiyama Sōin (1605-1682) inovau haiku-ul. Un rol în dezvoltarea prozei l-a avut Ihara Saikaku (1642-1693). Initial renumit haijin (scoala Danrin), scria povesti la modă cu subiecte din „lumea plutitoare“, ukiyo, a curtezanelor, gen numit ukiyo-zoshi (Viata unei femei voluptuoase; Viata unui bărbat voluptuos, dar si opera-document Eternele magazine ale Japoniei: descrie mediile negustoresti ale perioadei Genroku).
                Matsuo Bashō, 1644-1694 (nume de la nastere Matsuo Kinsaku) este pseudonimul lui Matsuo Munefusa (Munefusa: numele de samurai dat de Tōdō Yoshitada), poate cel mai faimos poet japonez, nu numai din perioada Edo . A excelat în haiku, a scris si renga , haibun . S-a născut lîngă Ueno (azi în Mie-ken/ Prefectura Mie), provincia Igo. Primul „nume de condei”/ pseudonim pentru haikai: Sōbō (biografii spun că si l-a luat după ce, ajuns în slujba lui Tōdō Yoshitada, acesta i-a împărtăsit pasiunea pentru haikai). A publicat primul poem în 1662. După ce Yoshitada a murit, în 1666, Bashō a ales  viata de călător. Sînt variante despre motivatii, unde mergea s.a. Dealtfel, că nu prea avea la inimă orasul se întrevede din poemele sale: „mă duc înapoi/ spre escrocii urbelor/ mult acri castani”.
Poemele lui au continuat să fie publicate în antologii. În 1672 s-a mutat la Edo/ Kyoto să studieze poezia. Poemele i-au fost repede remarcate. Adoptînd pseudonimul Tōsei, si-a luat o slujbă: învăta poezia 20 de discipoli. Ei au publicat Cele mai frumoase poezii ale celor 20 de discipoli ai lui Tōsei. Cu ajutorul lor si-a construit prima casă permanentă. În grădină au plantat un bananier – si-a luat pseudonimul Bashō, a început să practice zen. În iarna lui 1682 coliba a ars. În 1684 a plecat în prima din cele patru călătorii (apoi: 1687, pentru „privitul lunii” , 1688 – s-a întors si la Ueno, si 1689), cunoscînd oameni, făcîndu-si discipoli. Locurile natale îsi au locul în poeme: „Nori de ciresi!/ E clopotul din Ueno/ sau Akasuka?” (p. 18).
În 1685 a revenit la Edo, si-a reluat slujba la coliba sa, reconstruită de discipoli. La începutul lui 1686 a compus unul din cele mai cunoscute poeme: „furuike ya/ kawazu tobikomu/ mizu no oto”, în versiunea lui Victor Stir: „Pe bătrînul lac/ O broască plonjează în/ sunetul apei” (p. 21).
Pe 16 mai 1689 a plecat cu un discipol în călătorie, în provinciile din nord. Au călătorit 600 de ri (cca. 2400 km) în 150 de zile, revenind la Edo în 1691. Bashō a scris un jurnal de călătorie, Oku no Hosomichi/ Drumul îngust spre Oku, terminat în 1694, considerată de multi dacă nu cea mai bună, atunci printre cele mai bune opere ale lui, cuprinzînd poeme ca: „araumi ya/ Sado ni yokotau/ amanogawa” (1689), în versiunea lui Victor Stir: „turbată mare,/ peste insula Sado,/ raiul pe valuri.
În iarna lui 1691 revine la Edo, stă în cea de-a treia colibă, construită de discipolii săi. A părăsit ultima dată Kyoto în vara lui 1694, s-a îmbolnăvit si, la întoarcere, a murit.
Poemele i-au fost din ce în ce mai comentate/ admirate, criticate. A fost deificat în 1793. Criticarea poemelor lui aproape era socotită blasfemie. Către secolul XIX faima lui părea să se stingă. Apoi a apărut Masaoka Shiki (1867-1902), si a consolidat (inventat) termenul haiku, în loc de hokku. Azi, poemele lui Bashō sînt traduse în întreaga lume . După moartea sa, Yosa Buson (lider al miscării „Înapoi la Bashō“), influentat de traditia chineză a dinastiei Yuan, adept al scolii literatilor, bunjinga, aduce în haiku o notă de romantism, aplicînd principii de fond din pictura impresionistă, respectînd conventiile impuse de traditie în ce priveste cuvintele de căpătîi/ makura kotoba. Era preferat adesea de critică. Poate datorită acestei preferinte (era apreciat de Masaoka Shiki) Buson să fi avut o  mare influentă în epoca Meiji, poate romantismul, tehnica cvasi-picturală să fi contribuit mult.
Au fost scoli, reviste (Cucul, Japonia, Noua tendintă s.a.), curente în haiku. Scoala Danrin, înfiintată de Nishiyama Sōin, cerea limbajul cotidian în haiku. Desi discipol al scolii, Bashō (care transformă haiku-ul în experientă spirituală) se opunea tehnicii cuvîntului folosită ca un scop în sine. Yosano Tekkan si, mai ales, Masaoka Shiki , de pildă, au re-asezat haiku-ul si waka pe o cale care, în linii mari, dăinuie.
                Musai Kyorai (discipol al lui Bashō), în Kyoraishō/ Convorbiri cu Kyorai, notează principiile estetice ale maestrului în alcătuirea unui haiku. Unul din preceptele notate cerea că fiecare cuvînt să fie imposibil de înlocuit sau modificat si, pentru a da fortă de sugestie crescută, limbajul să pară ambiguu. Versurile trebuie să nu aibă un limbaj care să le dăruiască o strălucire prea vie, să aibă aspect discret, firesc, tentă aidoma patinei vremii, numită sabi; gîndurile, descrise prin nuante sugestive, să fie conturate cu mare finete (hosomi), să stîrnească cititorului emotia si simpatia (shiori). Un nor sau un vierme pot fi subiecte foarte bune pentru Bashō: „vierme sub lună/ încet sapă-n tăcere/ caverne-n castan” (p. 66); sau: „Un nor trecător/ se-opreste în înalt din/ privirea lunii”. (p. 67)
                Poemele traduse de Victor Stir fac să plutească, din nou, miresmele de orhidee picurînd din ochiul timpului, de acolo de unde călătoreste acum către noi, apoi spre viitor, Matsuo Bashō.

 

Matsuo Bashō, Miresme de orhidee (cele mai cunoscute haiku-uri), traducere din limba engleză de Victor Stir, Editura Karuna, Bistrita, 2006

 

Nitobe, Inazo, Bushido, codul samurailor, Bucuresti 1929. Înseamnă si niste reguli, precepte; cele 7 virtuti: cinste, corectitudine, curaj, respect s.a..

Ad litt.: închiderea tării; între 1641 – 1853; Tashiro, K., Foreign Relations During the Edo Period: Sakoku, si în Journal of Japanese Studies. Vol. 8, No. 2, vară, 1982.

Rangaku, ad litt.: învătătura/ stiinta olandeză, prin extensie occidentală.

Alcătuită în 905, coord. Ki nō Tsurayuki; Culegerea de poezii vechi si noi/ Kokinshū sau Kokin-waka-shū; 20 de cărti, 1111 poeme.

Numele culegerii realizată de Ōtomo no Yakamochi e tradus: Culegerea celor zece mii de file sau zecilor de mii de frunze-poeme sau celor zece mii de vîrste (: vîrstă, generatie). 4496 de poezii grupate tematic (în 20 de cărti), reflectă peste 400 de ani.

(1730-1801); cărturar japonez.

După 1890: promovate kokubungaku/ studiile japoneze. După 1920: o schimbare. Y. Okazaki (1888-1981): istoria literaturii tării în perspectiva estetică, bungeigaku.

Dictionarul Kōjien, 1996 = „deschiderea la scară internatională/ kokusai-teki na kibo ni hirogaru koto; tradus si internationalizare. Japonia a ales calea kokusaika în anii ’80 ca să reziste firmelor străine. Primul ministru Yasuhiro Nakasone construia politica prin kokusaika declarînd crearea tării internationale Japonia (kokusai kokka nihon) – sesiunea a 97-a a Parlamentului, 1984 (Itoh, Mayumi, Globalization of Japan: Japanese Sakoku Mentality and U.S. Efforts to Open Japan. NY: St Martin’s Press,1998, 6).

Trad. Mirela Saim.

Elie Faure, Istoria artei. Arta medievală.

Shōgun – de la sei-i taishōgun/ Marele general care i-a supus pe barbarii de la răsărit. Bakufu, ad litt.: guvernare din cort/ biroul în cort; Minamoto no Yoritomo: primul shōgun (1192-1199). Varianta occidentală la bakufu: sogunat.

Earl Miner, în Princeton Encyclopedia of Poetry and Poetics, 1965, p. 427.

A continuat să se predea în academii si după reforma Meiji.

„Samurai”: de la saburau/ a servi. Prin secolul XI: cultivati, după regula Bun Bu Ryo Do (ad litt.: arte, arte militare, ambele căi)/ Sabia si pana în consonantă.

Perioadă din istoria Japoniei: Edo (Edo jidai), numită si Togukawa (sogunul guverna la Edo, 1603-1867); este începutul epocii moderne.

Renga: formă de poezie, adesea scrisă în colaborare. Constă în două strofe/ ku, cel putin; adesea mai multe. Strofa initială din renga, numită hokku, a stat la baza haiku.

Haibun: combinatie de proză scurtă si haiku; se spune că Bashō a creat-o.

Festivalul de Mijlocul toamnei (alfabetul fonetic chinez pinyin: Zhōngqiūjié; vietnameză: Tết Trung Thu) sau Festivalul Lunii: a 15-a zi a lunii a opta an lunar (de obicei prin septembrie, calendar gregorian). Originea: cca. 2000 de ani î. C., China.

The Narrow Road to the Deep North and Other Travel Sketches, trad. Y. Nobuyuki, 1967, The Narrow Road to Oku., trad. D. Keene, Kodansha International, 1997, Narrow Road to the Interior and Other Writings, trad. S. Hamill, 2000.

Makoto, U., Bashō and His Interpreters: Selected Hokku with Commentary, 1992. Blyth, R.H., A History of Haiku, 2 vol. (1963-64); Higginson, W.J., The Haiku Handbook, ed.: 1985; 1992; Reichhold, J., A Dictionary of Haiku, 1991, Hamill, S., The Sound of Water, 1995.

Masaoka Shiki, fondator al revistei literare Hototogisu/ Cucul; cerea stil realist, descriptiv, avînd în vedere traditia, revigorînd haiku si waka (Peonies kana haiku by The Upasaka Shiki ed. & tr. Isaacson, H.J., Bhaisajaguru Series (NY) 89, 1972).