George MENIUC

George Meniuc s-a născut la Chisinău, în 1918, unde îsi încheie calea destinului terestru în 1987. Studii la Liceul „M. Eminescu” din capitala Basarabiei, unde este si redactorul revistei ce purta, ca si institutia de învătămînt, numele Marelui Poet. Urmează Facultatea de Litere si Filosofie a Universitătii din Bucuresti (1937-1940), timp în care îi are de prieteni si colegi pe Geo Dumitrescu si George Uscătescu. În 1939, debutează editorial cu volumul Interior cosmic, ca peste un an să publice în volum eseul Imaginea în artă. În 1940, se reîntoarce la Chisinău, pas pe care, peste ani, avea să-l regrete. („Era o vară încinsă cînd George Meniuc a plecat. Drumul lui era fără întoarcere, lăsînd totusi în urmă umbrele versurilor sale perfecte, imaculate, subtile si inteligenta totală a lui Hasdeu”, scria G. Uscătescu.) Alte volume de versuri, unele de exceptie: Vremea lerului, Florile dalbe, Toamna lui Orfeu, Preludiul bucuriei, precum si romane, piese de teatru, poezie pentru copii. Apoi, excelenta, ca bogătie si inventivitate stilistică, verbocreatorie, ca fortă de imaginatie co-participativă, – interpretarea/traducerea celor mai cunoscute bîline rusesti, editate în volum în 1979. Prin această versiune George Meniuc se înscrie în cohorta eminentilor poeti-traducători români din toate timpurile. (Leo BUTNARU)

BÎLINE

Sfetogor si greimea pămîntului

La cîmp, la cîmpie,
Propoartă-se Sfetogor, umble-se.
Hiris murgu-ncăleca-re
Si-n cîmpie se lua-re.
N-are Sfetogor cu cine
De-a vîrtutea a se-ntrece,
Că vîrtutea-n vinisoare
Lucefeste si izvoară.
Sub vîrtute se îndoaie
Ca de-o crîncenă povară.
Sfetogor asa grăit-a:
„Greimea de i-as oblici,
Tot pămîntul l-as urni”.

Heiolede, în cîmpie,
Sfetogor se-mpoticneste
De-o desagă mititică,
Cu codăristea o-ncearcă – nu se-nfoaie,
Cu degetul o îmboldeste – nu se-nturtă,
O smunceste-n sus cu mîna – nu se zghicină.

„Cîte zări cutreierat-am,
Altă poznă apucatu-n-am,
Altă poznă văzutu-n-am:
O desagă miticută –
Nu se-nfoaie, nu se-nturtă, nu se zghicină”.   
Sfetogor coboară din sa,
Apucă desaga cu amîndouă mîinile,
O ardică mai sus de genunchi –
Si pînă-n genunchi se-afundă-n pămînt.
Siroaie de sînge i-acoperă fata.
Unde pogorît-a în pămînt,
Nu se mai scoală în picioare,
Aici l-a prins si sfîrsania.


Ile Muromet si cele trei drumuri

Aude-se, ce se aude?
Din tîrgul Muromului,
Din satul Karaciului – sălas de păunas,
Îmblă-si Ile Muromet,
Dalbu de voinic, bătrînu cazac.
Colo-ncoace plimbă-mi-se
Din cea tinerete toamna-n bătrînete.
Aude-se, ce se aude?
Iată că-mi venea la cîmp departe,
Bour de hotar că-mi vedea la răscrucea drumului,
Bour de piatră – si ce era scris pe el?
„Înainte te duci – ucis rămîi,
La dreapta te duci – însurat rămîi,
La stînga te duci – bogat rămîi”.
Trei drumurele – pe care să meargă din ele?
Bătrînul sta, tare se nedomerea,
Clătina din cap, gînduri vîntura:
„De cînd pămîntul colindatu-l-am,
O istorie ca asta aflatu-n-am.
Au să merg la stînga, să ajung bogat?
N-am nici mîndră sotioară măcar,
Nimeni la vatră nu-mi duce dorul.
N-are cine-mi păstra sălbile de galbeni,
Să strîngă haine de sahmarandan, odoare.
Au să merg la dreapta, la ce să mă-nsor?
Zburatu-mi-au anii ca niste cocori.
Cu o soată tînără, te pizmuieste lumea.
Cu una bătrînă – sezi pe cuptor,
Sezi pe cuptor, nu te saturi de somn.
Dale, n-are fi mai bine să merg înainte?
Ce-i dacă moartea la pîndă tupilatu-s-a?
Vremea mea ca roua-n cîmp scuturatu-s-a,
Destul m-am plimbat pe ses, prin colilie”.
Ile Muromet, vestitu, viteazu,
O lua pe cel drum părăsit,
La pas mare, înainte se ducea.
De-l vedea cineva încălecînd,
Nu-l mai vedea nime-n zări tropotoind.
Pe sesuri cu rouă cu negreată
Stîlp de colb se înholburase.
Viteazu sărea de pe-un deal pe altu,
Viteazu zbura peste măguri înalte.
Lăsa rîuri, iezere pe sub picioare,
Ocolea pămîntul pe prudut de mare,
Trecut-a si Korela, bat-o s-o bată,
N-a ajuns doar în India, tară bogată.
Iacătă-l în rovinele de la Smolensk.
Unde-s tîlhari patruzeci de mii,
Hoti de prin tăuri si pustii.
Îndoblicitu-l-au tîlharii pe Ile Muromet,
Dalbu de voinic, bătrînu cazac.
Vătavul tîlharilor îsi dedi-a suiera
Si cu glas tare zicea:
„Dalelei, fratilor, haraminilor,
Spaima sihlelor si rovinelor!
Ian luati-l în primire pe mosulică,
Scorfoliti-l de parale, să nu-i rămîie nimica.
Si calul, năzdravînul drumului, luati-l mai iute,
Si hainele scumpe, cu basbafir cusute”.
Vede Ile Muromet, bătrînu cazac,
Vede că hotii s-au gomănit să-i vie de hac
Si prinde din grai a le cuvînta:
„Dalelei, voi haraminilor, patruzeci de mii,
Hoti de prin tăuri si pustii,
N-aveti ce-l lua la măciucă pe mosneag,
N-aveti ce-l buldusi de parale pe mosneag,
N-are mosul galbeni din haznale,
N-are mosul chepeneag cu basbafir.
Are bătrînu numai cal învătat,
Cal năzdrăvan – stă bine sub voinic.
Seulita calului – cu trei chingi, cu trei tafture.
No, fîrtati, să nu credeti că vă iau în băscălie,
Saua-i încinsă, gata de bătălie.
Sade-n ea călare viteazul,
Mînuie sabia la cîmp, la cîmpie.
Saua de haurel, frîul de argintel,
Cioltarul bîcsit cu pietre scumpe,
La oblînc – soarele, la ciochină – luna...
No, fîrtati, să nu credeti că vă iau în băscălie,
Saua luce, gata de bătălie.
Pe unde tropotă calul meu cuminte,
Cînd îl prinde ceasul tîrziu al noptii,
Străluminează-n întuneric la cincisprezece vîrste
Si chiar de două ori pe atîta.
Si mai are bătrînu o tivără în cap,
O tivără de patruzeci ocale de fier.
No, fîrtati, să nu credeti că vă iau în băscălie,
Tivăra-i bună, gata de bătălie”.
Vătavul tîlharilor îsi dedi-a suiera
Si cu glas tare zicea:
„Hei, voi haraminilor, ce stati de mireaz bătrînului!
Puneti mîna pe el, de isprăvi apucati-vă!”
Dai, doamnele! tare se mohora viteazu
Si tare îl apuca necazu.
Smulgea de pe cap tivăra de fier
Si cu tivăra flustura bătrînu.
Flustura într-o parte – drum se făcea,
Flustura în altă parte – drumulet rămînea.
Cînd au văzut tîlharii că le vine rîndul,
Să se pregătească si ei de comîndă,
Au dat a tipa si a se ruga:
„Lasă-ne, dalb voinic, măcar de sămîntă”.
El îi îmblătea, îi dobora cu tivăra
Si nu lăsa de sămîntă nici un tîlhar.
Se întorcea la bour de hotar
Si scria acolo cu buchii de-o schioapă:
„Mergi sănătos, călătorule, drum bun!”
Purcede bătrînul pe cale, pe cărare
Au unde te duci – însurat rămîi.
Tropotea în cîmpul rosu, de mohor.
Vedea curti înalte si-mpănate,
Da în aceste curti cine sedea?
Sedea fata sălbatică.
Si văzîndu-l pe bătrînul viteaz,
Cu ce-l smomea, ce-i gîngurea?
„Primeste hodină, voinice, de gazdă nu-i price!”
În fata lui se poclonea, se închina,
Pe viteazul bătrîn de mîini îl lua,
De mîini verigate, cu pietre scumpe.
Si-l ducea în curti nalte si-mpănate,
Si-l aseza la masa de stejar,
Masă întinsă cu două tacîmuri puse.
„Spune-mi, voinice, de unde călătoresti,
De pe ce meleaguri si de neam cine esti?
Cine-i dalb de tăiculită, cine-i dalb de măiculită?
Cum te strigă pre nume, voinice?”
Viteazul din gură asa îi zice:
„Ce mă ispitesti, mîndră cosînzeană?
Ostenit-am de pe drum, cad din picioare.
Vorba ceea: somn mi-i, mamă, ochilor,
            greu tare sprîncenilor!”
Fata îl lua de mîini pe dalbul viteaz,
De mîini înverigate, cu pietre scumpe.
Îl ducea în sala mare de dormit,
Îl culca într-un pat mare încheiat,
Asternut cu lăvicere-nselătoare.
Viteazul din gură îi grăia-re:
„Dalei, mîndrulito, din cosite floarea-ti cîntă!
Culcă-te singură în patul încheiat”.
Si mi-o însfăca pe fata sălbatică;
Si mi-o lua de mijlocel, de subtiori,
Si o azvîrlea în patul încheiat,
Si patul de-a prostăvala se da,
Si fata în pimnită neagră zbura.
Bătrînul cazac striga cu glas tare:
„Hiii, frătiorii mei, ortacii mei!
Alei, voinicilor, horea poticilor!
Luati-o, apucati-o, vă cade plocon în brate!”
Viteazul pimnite negre deschidea,
Slobozea doisprezece feti-logofeti,
Toti ca unul voinici isteti,
Da pe gazdă în pimnite negre o lăsa.
Voinicii bat mătănii, se închină
Lui Ile Muromet, vestitu, viteazu.
El se înturna la bour de hotar
Si scria acolo cu buchii de-o schioapă:
„Mergi sănătos, călătorule, drum bun!”
Purcede viteazu cale, pe cărare
Au unde te duci – bogat rămîi.
În cîmp împăjistit afla trei beciuri mari,
Toate trei bîcsite cu galbeni si arginti,
Cu giuvaiere si nestemate.
Pungile de galbeni si arginti
Le da la calici, la copii fără părinti.
Se înturana la bour de hotar
Si scria acolo cu buchii de-o schioapă:
„Mergi sănătos, călătorule, drum bun!”

        Traduceri de George Meniuc

Home