POEZIE SI ALUZIE

Miqhael K. MIQHAEL

STRUCTURA POEMULUI:
TAUTOLOGIE, IMPREVIZIBILITATE SI AMBIGUITATE
Partea a II-a
 [În numărul precedent al revistei, textul poposise la o scurtă analiză a poemului „Cîntec”, de J. Prévert, în trad. lui Mircea M. Pop, si rămăsese în suspensie întrebarea: „Cum este cu putintă ca tocmai prin „tautologic” – anume, prin «despărtirea» de însăsi poeticitatea poeticului – să se nască de fapt poemul?”]

J. Prévet spune: „În ce zi sîntem?/ Sîntem în toate zilele/ Iubita mea” – apoi, continuă: „Noi sîntem toată viata/ Dragostea mea”. Dacă poemul ar fi fost scris în româneste, dacă nu am fi avut astfel de-a face cu o traducere, „sîntem în toate zilele” poate că ar fi putut trimite cu gîndul – printr-un salt metaforic, si despre a cărui „esentă” nu putem avea decît echivoc, – la expresia „a fi în toate mintile”. Poetul, cîteodată, asta face: amestecă, frămîntă coca limbajului, a semnificatiilor, cu făcăletul simbolurilor. A fi în toate mintile – a fi în toate zilele; poate că: „a fi el însusi – a exista ca atare”. Dar, ce spune poemul cu glas tare? Unde sînt „eu” însumi – înlăuntrul duratei? Unde – relativ la durată – „sîntem” noi însine? În clipă? Da. Dar nu doar în această clipă; ci, în fiecare clipă – în toate clipele, în toate zilele. Unde ne găsim fiind? În care zi anume? În toate zilele. Unde îmi aflu „ego”ul? În toată durata: pe parcursul tuturor zilelor. Dar, parcursul însusi al „zilelor” – ce este? Desigur, „parcursul” zilelor unui om nu este tot una cu „parcursul” zilelor unei pietre, chiar dacă, si piatra poate «parcurge» un sir al său de evenimente: poate că vine dintr-un rîu, poate că o cioară a ridicat-o în aer pentru a o arunca asupra unui ou, poate că un copil a găsit-o si a dus-o în gospodăria părintilor lui, poate că, mai tîrziu a ajuns în interiorul mortarului unei zidării, rămînînd zidită înlăuntrul peretelui unei case aproape cinci zeci de ani... poate că apoi, de un alt copil a fost găsită, în molozul casei dărîmate, si apoi arătată unui geolog care se afla acolo în gazdă si, poate, va fi ajuns în final să stea pe biroul geologului, urmînd, apoi, după moartea sa, să cunoască un alt parcurs... Este, totusi, o mare diferentă între acest „parcurs” al unei pietre si „parcursul” vietii unui om – omul are o constiintă, iar „parcursul” constiintei sale este destin. Destinul, în ipostaza sa de „parcurs”, se deosebeste fundamental de simplul parcurs la pietrei – fiindcă: omul este de fiecare dată constient de actul său si de alegerea sa în fiecare clipă, fiecare clipă a sa este „a sa”: viata nu îti este lăsată să o accepti si gata, ci îti este de fiecare dată lăsată să o pro-pui, să o construiesti, să o clădesti, să fii „atunci” si „acolo” în „aici-acum”ul de atunci. Pietrei îi este dat propriul „parcurs” să fie acceptat si gata, omului îi este propus propriul destin, el însusi prezent în „aici-acum”ul său. „Parcursul” vietii omului: destinul său – însiruirea zilelor lui; omul nu este el însusi numai într-o clipă-anume, el este în întreg sirul zilelor lui, pe parcursul întregului sir al destinului lui si pe care, întrucîtva, si l-a ales. Versul lui Prévet: „În ce zi sîntem?/ Sîntem în toate zilele/ Iubita mea”; si urmarea versului: „Noi sîntem toată viata/ Dragostea mea”. Cît de tautologic! Eu însumi sînt în destinul propriu asumat înlăuntru sirului zilelor mele (eu sînt în toate zilele) – si: sirul zilelor destinului meu propriu asumat sînt eu. Este, acesta, poem? Este tautologicul, poetic? Si daca da, cum este el cu putintă? O altă interpretare: „În ce zi sîntem?/ Sîntem în toate zilele/ Iubita mea”. Cît este ceasul? Este oricare oră: Este orice oră. În ce zi sîntem? Sîntem în oricare zi, în oricare lună – în oricare an, timp, în oricare clipă. Adică: sîntem laolaltă în aceeasi [a-]temporalitate – „tu” si „eu” nu mai sîntem acum, nici cîndva, ci sîntem în afara timpului, oricînd si niciodată, niste încremeniti în timp, pentru care timpul nu se mai scurge, chiar de ar fi ca lumea întreagă să se miste în jurul nostru. „Noi sîntem toată viata/ Dragostea mea” – întreaga lume se miscă în jurul nostru si se poate uita la ceas, noi sîntem dincolo de timp, ne miscăm, vorbim, dar nu ne putem uita le ceas, căci ceasul nu se mai miscă, pentru noi durata nu ne mai poartă, nu mai trece un singur minut si nu mai îmbătrînim. Noi sîntem tot una cu Timpul, Timpul însusi, Viata însăsi – noi facem ca trecerea să fie, dar noi însine nu trecem nici o clipă. Iarăsi, tautologic; cele două versuri întelese, iarăsi, tautologic. Un alt înteles: „Noi sîntem toată viata” – noi sîntem, existăm, spre deosebire de piatră, al cărei parcurs nu „este” al său, ci îi este dat. Acum, cele două versuri nu mai sînt tautologice: 1. Sîntem în Atimp; 2. În existenta noastră sîntem. Am putea conchide, de aici, că sansa versului la poetic stă în echivocitate.
Continuarea poemului lui Prévet: „Noi ne iubim si noi trăim/ Noi trăim si noi ne iubim”. Mai este oare dubiu? Nu avem de-a face cu o tautologie? Acest vers poartă în sine un „dans” de cuvinte – un anume „dans” care îi conferă poeticitate. Versul are ritm. Însă, cum se face, cum se justifică faptul că, desi sîntem în fata unei tautologii, ne aflăm, iarăsi, în fata unei poeticităti? Prin ce se justifică? Prin „dans”ul de cuvinte, prin ritm? Din ceea ce am văzut pînă acum, am putea sustine că chiar si această aparent banală tautologie reprezintă o expresie echivocă si care poartă în lăuntrurile ei „aerul” poetic... Fireste că avem de-a face cu o inversiune, însă, nu este de subminat caracterul tautologic prin afirmarea faptului că tautologia cunoaste inversiune. Desi aceasta este o inversiune, „poetic”, ea joacă rolul unei repetitii... Desigur că repetitia este o modalitate simplă si la îndemînă de a crea „aerul” poetic: „Ceasul ticăie, ticăie.../ Tic, tac.../ Tic, tac...”, „Vîntul bate, bate...”, „Vremea curge, curge...” Nu este cu adevărat, „tehnic”, o repetitie – dar poate fi înteleasă ca repetitie: „Noi ne iubim si noi trăim/ Noi ne iubim si noi trăim.” Repetitie a ideii, si evitarea repetitiei propriu-zise prin inversiune („Noi ne iubim si noi trăim/ Noi trăim si noi ne iubim”). Tehnici simple, si la îndemînă pentru un soft de creat „poeme”, numai că acest soft nu ar «simti» „aerul” poetic, nu ar «simti» melodia versurilor – el doar ar crea imitatii pentru umani, nu versuri pentru a fi întelese [si] de către el însusi, ci pentru a fi întelese de către oameni, de către [niste] constiinte, el însusi neavînd [o] constiintă. Dar, mai înainte de a fi folosite de către poeti, aceste „tehnici” poetice au fost cîndva inventate spontan, «simtite» de către niste poeti; acum – după o „evolutie” de milioane de ani poetici – există riscul ca poetul să fie ispitit de utilizarea automată a unor „tehnici” poetice. Dar, să revenim la întrebarea noastră: cum e cu putintă ca, desi există tautologie, să mai avem de-a face cu poemul? Ceva îmi reaminteste de poemul Glossă, de M. Eminescu: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi si nouă toate/ ” Dacă în poemul lui Prévet tautologia este evitată prin echivoc si repetitia este mascată prin inversiune, la Eminescu repetita este învăluită prin contradictie: „vremea trece, vremea trece...” devine – desi si ea s-ar fi prezentat poetic – „vreme[a] trece, vreme[a] vine...”; aici, „trece” joacă rolul de „se duce”, „se îndepărtează”, avîndu-si contrariul „vine”, „se apropie”. Specularea din plin a contradictiei: „Toate-s vechi si nouă toate”... Cum ar fi arătat versul lui Prévet prin tehnica lui Eminescu? „Noi ne iubim si noi trăim/ Noi ne iubim si noi murim”, „Noi ne iubim si noi trăim/ Noi nu ne iubim si noi trăim” si „Noi ne iubim si noi trăim/ Noi nu ne iubim si noi murim”. Aceste „contradictii”, toate, pot fi speculate poetic: în primul caz – noi ne iubim si noi trăim, si noi murim, cu alte cuvinte, noi ne iubim pe tot drumul „parcursului” al nostrului destin; al doilea caz: noi trăim (sentimentul de iubire) nu doar cînd fizic de „iubim”, ci chiar si cînd nu ne „iubim”... al treilea caz: dacă nu ne [mai] iubim, noi nu trăim, ci ne aflăm murind, fară a nostră iubire noi murim. Un soft poate că poate fi „antrenat” să creeze structura unor elemente repetitive de poem, dar, ar putea acest soft, jucîndu-se cu logica, gramatica, repetitiile, contradictiile, tautologiile si analogiile să-si „înteleagă” el însusi propriile versuri?
 Ultimele versuri ale scurtului poem: „Si noi nu stim ce este viata/ Si noi nu stim ce este ziua/ Si noi nu stim ce este dragostea.” Versurile iarăsi par izvorîte dintru tautologic. Abia acum, poate, ne găsim confruntati cel mai autentic cu problematica noastră – cum devine „poem”ul poem plecînd de la tautologie. Aceste trei versuri, desi nu sînt tautologice, sugerează – prin aluzie – tautologicul. Ceea ce se vrea ca cititorul să-si închipuie, să „vadă”, este tocmai tautologia – nu mai avem de-a face cu o „tautologie” evitată prin repetitie, inversiune, contradictie, ci se vrea tocmai a trimite cu gîndul la o posibilă tautologie: „Si noi nu stim ce este viata/ Si noi nu stim ce este viata/ Si noi nu stim ce este viata”; ceea ce se vrea de la cititor pare să fie aceea de a vedea semnul egal între „viată”, „zi” si „dragoste”. Mai înainte, poetul ne spunea că noi(?) sîntem [sau că el si iubita lui] „viata, toate zilele” (însiruirea turoror zilelor, viata ca însiruire a zilelor) – „viata” este tot una cu „ziua”, cu „zilele”; „noi” (cei doi îndrăgostiti), în atemporalitatea zilelor noastre/ ca atemporalitate a zilelor, sîntem „dragostea”. Acum, desi „tehnic” nu avem de-a face cu „tautologia”, ne este sugerată – în chipul cel mai direct. Si, întrebarea revine: cum e cu putintă să se mai mentină, totusi, poeticul, în tautologic? Mai înainte am văzut că tautologicul este apoetic si că poeticul ia nastereprin „despărtirea” de tautologic. Prin versurile lui J. Prévet vedem că „există”, totusi, poetic – chiar în cadrul unor versuri ce evită tautologia prin mijloace slabe, ce lasă, totusi, să transpară tautologia originară. Cît de tautologică exprimarea din Glossă: „Ce e val, ca valul trece”. Avem, astfel, de presupus: oricare poem pleacă de la o tautologie originară, învăluită prin diverse mijloace stilistice, sau sugerată prin diverse aluzii. Desigur că avem de presupus faptul că poetul nu este niciodată constient de faptul că tot demersul său poetic, toată frumusetea si melodia versurilor lui n-ar fi nicicînd cu putintă fără despărtirea sa de tautologii. „Frunza cade” – tautologic, următorul vers ar suna „frunza cade” sau „cade frunza”, dar, eminescian, „Frunza cade/ Si se suie...” În La Steaua: „Era pe cînd nu s-a zărit/ Azi o vedem, si nu e...” – „azi o vedem, si nu e...”: desi, iată, văd acel lucru, el nu este, îi văd numai „aparitia”, nu si fiíntarea... I-a pierit fiíntarea: lucru cu putintă numai în ceea ce priveste stelele pe bolta cerească – ele sînt văzute desi ele nu mai sînt, lucru apropiat (si care descrie tot „aparitia”) de ceea ce îndeobste întelegem prin „fantomă”, „aparitie fantomatică”: îl vedem, si nu e [e mort]. Privesc un lucru – de pildă, o cană care „stă” pe masă: premiza firească este că în clipa în care o văd si este, că nu o pot vedea dacă nu este. Uităm însă că acest „este” nu trebuie să corespundă neapărat cu „este”le acestei clipe a vederii noastre – uităm că putem „vedea” acum ceea ce a fost (printr-o poză, printr-un film înregistrat, prin bolta cerească ce „înregistrează” stelele pierite chiar cu milioane de ani în urmă) sau (dacă timpul ar fi curb) ceea ce va fi. Pe masă „stă” o cană – o văd, si este. E tautologic. Pe cer „stă” colo o stea – o văd, si nu e: e evitarea uneia din cele mai elementare tautologii. Chiar si animalul „stie” că ceea ce vede, în clipa de fată, „este”.
Este, oare, poemul, o cochetare în jurul tautologicului? Putem, oare, surprinde acest fenomen de «cochetare» cu tautologicul, de «mergere» laolaltă? Să pornim la drum cu „crearea” poemului: „Norul trece” – tautologic, ar fi: „Norul trece/ Norul trece”; nu «sună» poetic, nu contine poeticul, poezia, muzica versului: nu contine... încă. „Norul trece/ trece norul”; si un al doilea vers, tautologic, ar fi: „Norul trece/ trece norul” (Norul trece, trece norul,/ Norul trece, trece norul); si totusi, dacă încercăm evitarea tautologiei prin schimbarea termenului „nor” în strofa a doua, avem: „Norul trece, trece norul/ Norul trece, trece dorul”; acum, să luăm partea a doua a versului („trece dorul”) si să mergem mai departe: tautologic, ar fi „Trece dorul, trece dorul”; evitînd tautologia, spunem: „Trece dorul, trece golul” – fiindcă „golul” din stomac, ceea ce se chemă „fluturi în stomac” în limba engleză, poate fi înteles ca „sinonim” cu „dorul”, si obtinem, astfel, si rima... „Trece golul, trece somnul.” Eminescian: „Ce e gol, ca golu-i gol!..” Astfel, din interpretare poemului ca fiind „evitare” a tautologicului ne-am găsit, aplicînd divese „tehnici” poetice, compunînd de fapt un scurt poem, si totul mergînd aproape automat – cumva poate că chiar si un soft ar putea să facă asta, si dacă ar putea să o facă, cumva am surprins o parte a structurii poemului:

Norul trece, trece norul,
norul trece, trece dorul,
trece dorul, trece golul,
trece golul, trece somnul,
ce e gol, ca golu-i gol!..

Desigur că acest „poem” pare că a fost creat de către un soft – el este apărut oarecum „automat”, prin folosirea unor simple tehnici de versificatie si desigur plecînd de la constatarea că totul pleacă de la „tautologic”. Cu toate acestea, sesizăm trecerea „bruscă” de la „somn”, la ultimul vers care reia „golul”. Se cuvine să mai utilizăm încă o dată tehnica inversiunii pentru penultimul vers:

Norul trece, trece norul,
norul trece, trece dorul,
trece dorul, trece golul,
trece somnul, trece golul,
ce e gol, ca golu-i gol!..

Avem, în penultima strofă, un verb referitor la „gol” (trece golul), apoi, în ultima, o expresie tautologică referitoare la acelasi „gol” – mai putem face ceva: introducerea lui „căci” înaintea expresiei tautologice. Si încă: introducerea unui alt vers care să contină contradictia:

Norul trece, trece norul,
norul trece, trece dorul,
trece dorul, trece golul,
trece somnul, trece golul,
trece golul, golul vine,
căci ce-i gol, ca golu-i gol!..

Avem o strofă incipientă, îmi aduce aminte de primii pasi pe care îi face copilul cînd învată să meargă – departe mult de reusită, dar nu cu totul «dincolo» de ea. Cum ar putea un soft să «finiseze» această strofă?
O altă trăsătură a „poemului”: imprevizibilitatea. Poemul contine un mesaj – iar mesajul contine imprevizibilul. Nu ne asteptăm niciodată să stim ce va avea de spus un poem, cîteodată nici chiar poetul însusi nu stie ceea ce va fi să scrie, iar această „imprevizibilitate”, dacă este o imprevizibilitate frumosă, si care îl ia prin surprindere chiar si pe el însusi, o pune pe seama „Muzei” sau a „Daimonului”. Un soft care ar fi în stare să genereze „imprevizibilitatea” (una „formală” – si nu „vie”, asa cum îi pare cea venită de la „Daimon”, de la „Muza” inspiratoare: căci poetul simte că „imprevizibilul” său nu se bazează pe însusirea unor tehnici, precum s-ar găsi retorul pus în fata situatiei de a-si fi însusit tehnicile retoricii, ci că „imprevizibiul” este înteles, si că vine dinspre ceva „viu”), poate că ar scrie:

Norul trece, trece norul,
noru-i rece, rece-i dorul,
noru-i rece, e, si nu-i!

Trece dorul, rece-i golul,
rece-i somnul, trece golul!

Trece golul, golul vine,
căci ce-i gol, ca golu-i gol!..

Cum e cu putintă? Cum se face că au apărut – prin „imprevizibilitate” – aceste versuri? Ce este, în fond, această „imprevizibilitate” poetică?

(continuare în numărul viitor)


Home