Constantin MIU


TEROAREA MATERIEI


Critica noastră literară a sesizat faptul că Bacovia este un poet tragic, în sensul că „sensibilitatea şi conştiinţa sa percep şi intuiesc acut finitudinea”1. Nu întîmplător Nicolae Manolescu sesizează la acest poet spiritul teatral, opinînd: „…Bacovia se pune în scenă, pentru a se exprima…”2. în privinţa terorii materiei.
Aspectul acesta este detectabil în poezia care deschide volumul ce marca debutul editorial, din 1916, al lui Bacovia. Terorizat de realitatea exterioară, eul poetic se autoizolează într-un univers thanatic – un cavou – „scena” unde va rosti un zguduitor monolog tragic, de factură hamletiană. În legătură cu atmosfera acestei poezii, o tînără exegetă consideră că „este tulburătoare, mai întîi prin simpla evocare a unei realităţi – moartea, decorul funerar este construit de subconştientul creator din acele elemente care dau concreteţe, materialitate, sentimentului morţii…”3. În spaţiul închis al cavoului se află o adevărată recuzită funerară: „Dormeau adînc sicriele de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar veşmînt” (s.n.). Staticul (care inaugurează aici o poetică a imobilismului), prin raportare la această recuzită, reliefează solitudinea actorului. Elementul dinamic trebuie pus în legătură cu ceea ce Lucian Tamaris numeşte poetica privirii şi a auzului4: „Stam singur în cavou… şi era vînt…/ Şi scîrţîiau coroanele de plumb”. Repetarea sintagmei „stam singur” augmentează sentimentul solitudinii, perceput cu acuitate de cel care se simte prizonierul thanatosului. Aşa se explică imaginea morţii erosului (din strofa a doua): „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…” Strigătul marelui singuratic este expresia încercării de a se elibera din acest spaţiu-carceră, însă reluarea ideii de singurătate conturează postura de damnat a eu-lui poetic: „…şi-am început să strig/ Stam singur lîngă mort… şi era frig…”
Cu valoare simbolică de spaţiu-carceră este şi odaia din poezia Singur (volumul Scîntei galbene). Aici, sentimentul claustrării este împins pînă la paroxism. Aşa se justifică imaginea brîielor negre – adevărate gratii/ zăbrele pentru eul poetic condamnat la singurătate: „Odaia mea mă înspăimîntă/ Cu brîie negre zugrăvită”. Spaima care se conturează cu pregnanţă are stimuli vizuali şi auditivi: umbre negre, triste negrele tablouri; ecouri. „Pacea” din odaia „plină de mistere” nu este una liniştitoare, ci aduce angoasa eu-lui poetic, aflat în perimetrul nebuniei: „În pacea ta e nebunie”. De altfel, puţina recuzită din această odaie-carceră („brîie negre”,„umbre negre”, „triste negrele tablouri”) reliefează – paradoxal – vidul sufletesc al „prizonierului”. Făclia care arde pe masă este conştiinţa acestuia, care-l ajută să priceapă că un asemenea spaţiu sinonim, în plan simbolic, cu thanatosul este refuzat erosului: „Aici n-ar sta nici o iubită”. De unde şi reluarea versului declarativ al primei strofe: „Odaia mea mă înspăimîntă…”
În Lacustră, Bacovia exprimă drama imposibilităţii adaptării la tiparele unor structuri întemeiate pe ideea de materialitate. Existenţa individului stă sub zodia unei ameninţări perpetue a degradării materiei. Şi aici recunoaştem, pe lîngă motivul ploilor interminabile, obsesia singurătăţii şi postura de damnat a eroului liric. Monotonia fenomenului climateric atrage conştientizarea singurătăţii copleşitoare. „De-atîtea nopţi aud plouînd,/ Aud materia plîngînd…/ Sînt singur, şi mă duce-un gînd/ Spre locuinţele lacustre”. Să observăm dezolarea eroului liric ce înţelege situaţia materiei supuse finitudinii: „Plînsul ce se aude rezonează ca un sunet al departelui, al originarului tragic, care se insinuează obsedant într-un prezent aflat în zgomotoasă ruinare”5.
În partea mediană a poeziei, eroul liric realizează o incursiune pe tărîmul imaginarului, în tentativa sa de a scăpa de realitatea terorizantă: „Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…” Reluarea aproape identică a strofei întîi, la final, nu numai că amplifică ideea singurătăţii, ci dă şi impresia unui proces ciclic: „Coşmarul regresiunii şi dispariţiei sale ca specie într-un timp fără istorie continuă, în surpări existenţiale…”6. Din perspectiva ultimei strofe, incursiunea într-un timp şi spaţiu imaginare nu şi-a găsit finalitate. Obsesia singurătăţii rămîne, amplificîndu-se angoasa eroului liric terorizat de materie, ilustrată aici prin căderea aproape fără încetare a ploii: „De-atîtea nopţi aud plouînd,/ Tot tresărind, tot aşteptînd…/ Sînt singur, şi mă duce-un gînd/ Spre locuinţele lacustre”.
Din punctul de vedere al structurii viziunii poetice, în poezia Decor se poate sesiza alternanţa staticului cu dinamicul. Explicînd imaginea creată, Bacovia scria: „Cînd ninge, orice copac rămîne negru, în contrast cu zăpada care nu-l acoperă pe tot trunchiul. Atunci, ai alternanţa celor două culori”7. Poetul precizează şi sursa imaginii: „Parcul casei părinteşti mi-a sugerat prima impresie, privind de la fereastră cerul de iarnă”8.
De remarcat faptul că poezia Decor nu e un pastel în accepţia propriu-zisă a termenului: „Decorul, descripţia, figurarea peisajului nu constituie scop în sine, ci sînt un pretext pentru sugerarea unor stări sufleteşti…”9. Într-un peisaj aproape devitalizat, sufletul poetului este ca „O pasăre cu glas amar”. Simetriile poetice sînt elocvente, în sensul că primul şi al treilea catren oferă o imagine ce se conturează din repetarea (reluarea) unor versuri, avînd în centrul lor alternanţa alb-negru, care lasă impresia de monotonie. Staticul şi monotonia sînt evidenţiate prin elipsa predicaţiei din primul, dar mai ales din ultimul catren. Din această perspectivă, copacii albi şi cei negri sînt dublul vegetal al poetului. Aşa se explică impresia unui decor de doliu, funerar, „în parcul funerar”. Similitudinea între eul poetic şi decorul hibernal transpare în chip elocvent din catrenul median al poeziei: „Cu pene albe, pene negre/ O pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular…/ Cu pene albe, pene negre…”
De reţinut că cele trei catrene sînt separate prin intermediul a cîte unui vers-concluzie, a cărui punctuaţie exprimă neliniştea, spaima existenţială a unui ins ce se simte însingurat într-un decor el însuşi solitar. Cromatica binară (alb-negru) se află în consonanţă cu tripticul copaci – pene – frunze, acestea fiind componentele toposului (parcul solitar), respectiv agentul (pasărea „cu glas amar”) care îl „populează”, îl străbate, în căutarea sinelui.
Decembre aparţine unei suite de poeme, în care cuplul erotic e surprins în scene de interior: Amurg, Nevroză, Melancolie, Vals de toamnă. Referindu-se la această poezie, V. Fanache scria10: „Construită dihotomic, din serii de imagini aflate în neîntrerupta confruntare, Decembre proiectează drama supravieţuirii prin eros”.
Trebuie precizat că dihotomia de care vorbeşte criticul clujean nu e una de imagini, ci se relevă la nivelul gesticii celor doi parteneri, prin intermediul registrului verbal. Întregul discurs al eroului liric dezvăluie nevoia de protecţie într-un spaţiu securizant faţă de ninsoarea agresivă, în timp ce fiinţa iubită ia totul à la légère şi rîde.
În prima strofă, îndemnul ca iubita să se uite cum ninge, îndemn repetat prin sinonimie, maschează teama eu-lui poetic de ninsoarea dezlănţuită: „Te uită cum ninge decembre…/ Spre geamuri, iubito, priveşte”. Teama este evidenţiată şi la nivel grafic, prin intermediul punctelor de suspensie din primul vers. Cererea formulată în versul al treilea şi justificarea ei au valoare compensatorie. Jăratecul şi soba sînt imagini convergente ale căldurii, ce ar compensa senzaţia de frig, care e de presupus a fi pus stăpînire pe cel căruia îi e teamă de ninsoare: „Mai spune s-aducă jeratic/ Şi focul s-aud cum trosneşte”.
În strofa a doua, eul poetic intenţionează să transfigureze vijelia ascultată la horn în simfonie a zilelor sale, pe care s-o înveţe, adică să-şi cunoască propriul destin. Teama de ninsoare dispare datorită a trei stimuli: ceaiul (care în mediile mondene era servit în anotimpul rece, spre a se încălzi); prezenţa iubitei mai aproape de iubitul său; cititul, care prin flacăra cuvintelor să întreţină focul interior: „Mai spune s-aducă şi ceaiul,/ Şi vino şi tu mai aproape;/ Citeşte-mi ceva de la poluri,/ Şi ningă… zăpada ne-ngroape”. Prin cei trei stimuli se reface atmosfera intimistă specifică scenelor de salon.
În spaţiul intim, la căldură, eroul liric poate constata sfinţenia a tot ceea ce se află în casă: „Ce cald e aicea la tine./ Şi toate din casă mi-s sfinte”. Solicitarea privirii iubitei la ninsoarea de afară concordă cu starea sufletească a celui ce a constatat sfinţenia lucrurilor din casă. „Eul se agită teatral, cu spaima excedentă că toate cîte i se par «sfinte» s-ar putea prăbuşi”11. Aşa înţelegem de ce va cere iubitei să nu rîdă, ci să citească nainte. În structura imaginarului, focul e asimilat adesea spiritului, cuvîntului12: „Citind (cuvinte!), femeia întreţine «focul interior»…”13. În penultima strofă, nevoia de lumină se asociază cu spaima admirativă (ca în cazul poeziei Iarna de V. Alecsandri): „E ziuă şi ce întuneric…/ Mai spune s-aducă şi lampa-/ Te uită, zăpada-i cît gardul,/ Şi-a prins promoroacă şi clampa”.
Declaraţiile din primele două versuri ale ultimei strofe sînt teatrale, căci descoperind focul dragostei, întreţinut şi de cel al spiritului, eroul liric îşi îndeamnă iubita să admire feeria ninsorii (căci ninsoarea abundentă, în ochii îndrăgostitului devine feerie): „Eu nu mă mai duc azi acasă…/ Potop e-napoi şi nainte,/ Te uită cum ninge decembre,/ Nu rîde… citeşte nainte”. De observat, din versul al doilea al strofei citate mai sus, că potopul invocat (ca motiv de a nu se mai duce acasă) nu face referiri atît la spaţialitate, cît mai ales la temporalitate, cele două adverbe („napoi” şi „nainte”) dînd, din această perspectivă, informaţii asupra timpului subiectiv: cele două coordonate trecutul („napoi”) şi viitorul („nainte”) sînt abolite, îndrăgostitul preferînd să-şi subsumeze gesturile şi trăirile unui prezent al erosului – „azi”.



NOTE :
1.    Simion Mioc, Anamorfoză şi poetică, Editura Facla, Timişoara, 1988, p. 30.
2.    Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 22.
3.    Cristina-Maria Frumos, „Plumb” – o poetică a ţipătului, în „Poezia”, an VIII, nr. 2/ 2002, p. 198.
4.    Cf. Lucian Tamaris, Plînsul lui Bacovia, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997, p. 44.
5.    V. Fanache, Bacovia – ruptura de utopia romantică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 51.
6.    Idem, p. 51.
7.    Cf. Florea Firan, Constantin M. Popa, Macedonski, Bacovia, Editura Macedonski, Craiova, 1993, p. 222.
8.    Cf. op. cit., p. 222.
9.    Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardism, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 77.
10.    V. Fanache, op. cit., p. 120.
11.    Idem, p. 121.
12.    Cf. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 217.
13.    V. Fanache, op. cit., p. 121.

 

Home