Constantin MIU
TEROAREA MATERIEI
Critica noastră literară a sesizat faptul că Bacovia este un poet tragic,
în sensul că „sensibilitatea şi conştiinţa sa percep şi intuiesc acut
finitudinea”1. Nu întîmplător Nicolae Manolescu sesizează la
acest poet spiritul teatral, opinînd: „…Bacovia se pune în scenă,
pentru a se exprima…”2. în privinţa terorii materiei.
Aspectul acesta este detectabil în poezia care deschide volumul ce
marca debutul editorial, din 1916, al lui Bacovia. Terorizat de realitatea
exterioară, eul poetic se autoizolează într-un univers thanatic – un
cavou – „scena” unde va rosti un zguduitor monolog tragic, de factură hamletiană.
În legătură cu atmosfera acestei poezii, o tînără exegetă consideră
că „este tulburătoare, mai întîi prin simpla evocare a unei realităţi
– moartea, decorul funerar este construit de subconştientul creator din acele
elemente care dau concreteţe, materialitate, sentimentului morţii…”3. În
spaţiul închis al cavoului se află o adevărată recuzită funerară: „Dormeau
adînc sicriele de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar veşmînt”
(s.n.). Staticul (care inaugurează aici o poetică a imobilismului), prin
raportare la această recuzită, reliefează solitudinea actorului. Elementul
dinamic trebuie pus în legătură cu ceea ce Lucian Tamaris numeşte poetica
privirii şi a auzului4: „Stam singur în cavou… şi era vînt…/
Şi scîrţîiau coroanele de plumb”. Repetarea sintagmei „stam singur”
augmentează sentimentul solitudinii, perceput cu acuitate de cel care se
simte prizonierul thanatosului. Aşa se explică imaginea morţii erosului (din
strofa a doua): „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…”
Strigătul marelui singuratic este expresia încercării de a se elibera
din acest spaţiu-carceră, însă reluarea ideii de singurătate conturează
postura de damnat a eu-lui poetic: „…şi-am început să strig/ Stam singur
lîngă mort… şi era frig…”
Cu valoare simbolică de spaţiu-carceră este şi odaia din poezia Singur (volumul
Scîntei galbene). Aici, sentimentul claustrării este împins pînă
la paroxism. Aşa se justifică imaginea brîielor negre – adevărate gratii/
zăbrele pentru eul poetic condamnat la singurătate: „Odaia mea mă înspăimîntă/
Cu brîie negre zugrăvită”. Spaima care se conturează cu pregnanţă are
stimuli vizuali şi auditivi: umbre negre, triste negrele tablouri; ecouri.
„Pacea” din odaia „plină de mistere” nu este una liniştitoare, ci aduce angoasa
eu-lui poetic, aflat în perimetrul nebuniei: „În pacea ta e nebunie”.
De altfel, puţina recuzită din această odaie-carceră („brîie negre”,„umbre
negre”, „triste negrele tablouri”) reliefează – paradoxal – vidul sufletesc
al „prizonierului”. Făclia care arde pe masă este conştiinţa acestuia, care-l
ajută să priceapă că un asemenea spaţiu sinonim, în plan simbolic,
cu thanatosul este refuzat erosului: „Aici n-ar sta nici o iubită”. De unde
şi reluarea versului declarativ al primei strofe: „Odaia mea mă înspăimîntă…”
În Lacustră, Bacovia exprimă drama imposibilităţii adaptării la tiparele
unor structuri întemeiate pe ideea de materialitate. Existenţa individului
stă sub zodia unei ameninţări perpetue a degradării materiei. Şi aici recunoaştem,
pe lîngă motivul ploilor interminabile, obsesia singurătăţii şi postura
de damnat a eroului liric. Monotonia fenomenului climateric atrage conştientizarea
singurătăţii copleşitoare. „De-atîtea nopţi aud plouînd,/ Aud
materia plîngînd…/ Sînt singur, şi mă duce-un gînd/
Spre locuinţele lacustre”. Să observăm dezolarea eroului liric ce înţelege
situaţia materiei supuse finitudinii: „Plînsul ce se aude rezonează
ca un sunet al departelui, al originarului tragic, care se insinuează obsedant
într-un prezent aflat în zgomotoasă ruinare”5.
În partea mediană a poeziei, eroul liric realizează o incursiune pe
tărîmul imaginarului, în tentativa sa de a scăpa de realitatea
terorizantă: „Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…”
Reluarea aproape identică a strofei întîi, la final, nu numai
că amplifică ideea singurătăţii, ci dă şi impresia unui proces ciclic: „Coşmarul
regresiunii şi dispariţiei sale ca specie într-un timp fără istorie
continuă, în surpări existenţiale…”6. Din perspectiva ultimei strofe,
incursiunea într-un timp şi spaţiu imaginare nu şi-a găsit finalitate.
Obsesia singurătăţii rămîne, amplificîndu-se angoasa eroului
liric terorizat de materie, ilustrată aici prin căderea aproape fără încetare
a ploii: „De-atîtea nopţi aud plouînd,/ Tot tresărind, tot aşteptînd…/
Sînt singur, şi mă duce-un gînd/ Spre locuinţele lacustre”.
Din punctul de vedere al structurii viziunii poetice, în poezia Decor
se poate sesiza alternanţa staticului cu dinamicul. Explicînd imaginea
creată, Bacovia scria: „Cînd ninge, orice copac rămîne negru,
în contrast cu zăpada care nu-l acoperă pe tot trunchiul. Atunci, ai
alternanţa celor două culori”7. Poetul precizează şi sursa imaginii: „Parcul
casei părinteşti mi-a sugerat prima impresie, privind de la fereastră cerul
de iarnă”8.
De remarcat faptul că poezia Decor nu e un pastel în accepţia propriu-zisă
a termenului: „Decorul, descripţia, figurarea peisajului nu constituie scop
în sine, ci sînt un pretext pentru sugerarea unor stări sufleteşti…”9.
Într-un peisaj aproape devitalizat, sufletul poetului este ca „O pasăre
cu glas amar”. Simetriile poetice sînt elocvente, în sensul că
primul şi al treilea catren oferă o imagine ce se conturează din repetarea
(reluarea) unor versuri, avînd în centrul lor alternanţa alb-negru,
care lasă impresia de monotonie. Staticul şi monotonia sînt evidenţiate
prin elipsa predicaţiei din primul, dar mai ales din ultimul catren. Din
această perspectivă, copacii albi şi cei negri sînt dublul vegetal
al poetului. Aşa se explică impresia unui decor de doliu, funerar, „în
parcul funerar”. Similitudinea între eul poetic şi decorul hibernal
transpare în chip elocvent din catrenul median al poeziei: „Cu pene
albe, pene negre/ O pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular…/ Cu pene
albe, pene negre…”
De reţinut că cele trei catrene sînt separate prin intermediul a cîte
unui vers-concluzie, a cărui punctuaţie exprimă neliniştea, spaima existenţială
a unui ins ce se simte însingurat într-un decor el însuşi
solitar. Cromatica binară (alb-negru) se află în consonanţă cu tripticul
copaci – pene – frunze, acestea fiind componentele toposului (parcul solitar),
respectiv agentul (pasărea „cu glas amar”) care îl „populează”, îl
străbate, în căutarea sinelui.
Decembre aparţine unei suite de poeme, în care cuplul erotic e surprins
în scene de interior: Amurg, Nevroză, Melancolie, Vals de toamnă. Referindu-se
la această poezie, V. Fanache scria10: „Construită dihotomic, din serii de
imagini aflate în neîntrerupta confruntare, Decembre proiectează
drama supravieţuirii prin eros”.
Trebuie precizat că dihotomia de care vorbeşte criticul clujean nu e una
de imagini, ci se relevă la nivelul gesticii celor doi parteneri, prin intermediul
registrului verbal. Întregul discurs al eroului liric dezvăluie nevoia
de protecţie într-un spaţiu securizant faţă de ninsoarea agresivă,
în timp ce fiinţa iubită ia totul à la légère
şi rîde.
În prima strofă, îndemnul ca iubita să se uite cum ninge, îndemn
repetat prin sinonimie, maschează teama eu-lui poetic de ninsoarea dezlănţuită:
„Te uită cum ninge decembre…/ Spre geamuri, iubito, priveşte”. Teama este
evidenţiată şi la nivel grafic, prin intermediul punctelor de suspensie din
primul vers. Cererea formulată în versul al treilea şi justificarea
ei au valoare compensatorie. Jăratecul şi soba sînt imagini convergente
ale căldurii, ce ar compensa senzaţia de frig, care e de presupus a fi pus
stăpînire pe cel căruia îi e teamă de ninsoare: „Mai spune s-aducă
jeratic/ Şi focul s-aud cum trosneşte”.
În strofa a doua, eul poetic intenţionează să transfigureze vijelia
ascultată la horn în simfonie a zilelor sale, pe care s-o înveţe,
adică să-şi cunoască propriul destin. Teama de ninsoare dispare datorită
a trei stimuli: ceaiul (care în mediile mondene era servit în
anotimpul rece, spre a se încălzi); prezenţa iubitei mai aproape de
iubitul său; cititul, care prin flacăra cuvintelor să întreţină focul
interior: „Mai spune s-aducă şi ceaiul,/ Şi vino şi tu mai aproape;/ Citeşte-mi
ceva de la poluri,/ Şi ningă… zăpada ne-ngroape”. Prin cei trei stimuli se
reface atmosfera intimistă specifică scenelor de salon.
În spaţiul intim, la căldură, eroul liric poate constata sfinţenia
a tot ceea ce se află în casă: „Ce cald e aicea la tine./ Şi toate
din casă mi-s sfinte”. Solicitarea privirii iubitei la ninsoarea de afară
concordă cu starea sufletească a celui ce a constatat sfinţenia lucrurilor
din casă. „Eul se agită teatral, cu spaima excedentă că toate cîte
i se par «sfinte» s-ar putea prăbuşi”11. Aşa înţelegem
de ce va cere iubitei să nu rîdă, ci să citească nainte. În structura
imaginarului, focul e asimilat adesea spiritului, cuvîntului12: „Citind
(cuvinte!), femeia întreţine «focul interior»…”13. În
penultima strofă, nevoia de lumină se asociază cu spaima admirativă (ca în
cazul poeziei Iarna de V. Alecsandri): „E ziuă şi ce întuneric…/ Mai
spune s-aducă şi lampa-/ Te uită, zăpada-i cît gardul,/ Şi-a prins
promoroacă şi clampa”.
Declaraţiile din primele două versuri ale ultimei strofe sînt teatrale,
căci descoperind focul dragostei, întreţinut şi de cel al spiritului,
eroul liric îşi îndeamnă iubita să admire feeria ninsorii (căci
ninsoarea abundentă, în ochii îndrăgostitului devine feerie):
„Eu nu mă mai duc azi acasă…/ Potop e-napoi şi nainte,/ Te uită cum ninge
decembre,/ Nu rîde… citeşte nainte”. De observat, din versul al doilea
al strofei citate mai sus, că potopul invocat (ca motiv de a nu se mai duce
acasă) nu face referiri atît la spaţialitate, cît mai ales la
temporalitate, cele două adverbe („napoi” şi „nainte”) dînd, din această
perspectivă, informaţii asupra timpului subiectiv: cele două coordonate trecutul
(„napoi”) şi viitorul („nainte”) sînt abolite, îndrăgostitul
preferînd să-şi subsumeze gesturile şi trăirile unui prezent al erosului
– „azi”.
NOTE :
1. Simion Mioc, Anamorfoză şi poetică, Editura Facla, Timişoara,
1988, p. 30.
2. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele
romanului, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 22.
3. Cristina-Maria Frumos, „Plumb” – o poetică a ţipătului,
în „Poezia”, an VIII, nr. 2/ 2002, p. 198.
4. Cf. Lucian Tamaris, Plînsul lui Bacovia, Editura
Pro Humanitate, Bucureşti, 1997, p. 44.
5. V. Fanache, Bacovia – ruptura de utopia romantică, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 51.
6. Idem, p. 51.
7. Cf. Florea Firan, Constantin M. Popa, Macedonski, Bacovia,
Editura Macedonski, Craiova, 1993, p. 222.
8. Cf. op. cit., p. 222.
9. Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism,
avangardism, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 77.
10. V. Fanache, op. cit., p. 120.
11. Idem, p. 121.
12. Cf. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului,
Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 217.
13. V. Fanache, op. cit., p. 121.