POEZIE SI ALUZIE

Constantin MIU

MITUL ANDROGINULUI

 

Conceptul de aluzie este ilustrat în chip elocvent în poezie, prin intermediul mijloacelor artistice. În eseul nostru, ne-am oprit la mitul Androginului, care ilustrează cel mai bine acest concept.
Pornind de la definitia „standard”, din dictionare („Aluzia este o manieră de a evidentia ideea despre o persoană sau un obiect, fără a face mentiunea în mod expres.” – Petit Robert, SNL, editia 1976, p. 46, în traducerea noastră, Const. MIU; „Vorbă, frază care se referă indirect la o persoană, la o situatie, etc. sau prin care se vizează, se sugerează ceva; referire indirectă.” – Dictionar enciclopedic, Editura Cartier, Bucuresti, 2001, p. 41) multi critici literari si esteticieni consideră aluzia ca fiind definitorie pentru poezia modernă. Aspectul acesta nu trebuie însă absolutizat!. Marea poezie – fie ea de factură clasică sau romantică – tocmai acest concept exploatează profitabil.
Bunăoară, în poezia lui Eminescu, Floare albastră, primele trei strofe oferă informatii pretioase despre coordonatele „lumii” eroului liric:  „–Iar te-ai cufundat în stele/ Si în nori si-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vietii mele.// În zadar rîuri de soare/ Grămădesti-n a ta gîndire/ Si cîmpiile asire/ Si întunecata mare.// Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vîrful lor mare –/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite! (s. n.). Se poate lesne sesiza că „mititica” îi reprosază eroului liric firea contemplativă, centrată pe trei coordonate: verticalitatea, infinitul si eternitatea, aceasta din urmă vizînd atît astralul (elocvente sînt metaforele-simbol „stele”, „nori”, ceruri-nalte”, „rîuri de soare”), cît si teluricul (în ipostaza thanatosului: „cîmpiile asire”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”). „Lumea mititicăi” este una a paradisului terestru. Spre această lume îi face ea invitatia iubitului. Punctele de reper ale acestei lumi sînt. „codrul cu verdeată”, cu inima sa – „ochiul de pădure”, izvoarele care „plîng în vale”, „balta cea senină”, „trestia cea lină” si „foile de mure”.
Dacă în Floare albastră aluzia la mitul Androginului este indirectă, acceptarea invitatiei făcute de persoana iubită avînd ca finalitate trăirea clipelor de iubire sub zodia horatianului „carpe diem” („De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o stie”), în Lacul si Dorinta referirea la acest mit este nemijlocită. În prima creatie, trăirea anticipativă a scenariului erotic, în planul imaginarului, are o curgere a timpului voit încetinită: „Ea din trestii să răsară/ Si să-mi cadă lin pe piept.” (s. n.). În cea de-a doua creatie, întîlnirea imaginară a celor doi parteneri conturează, la nivelul registrului verbal, nerăbdarea acestora, timpul subiectiv fiind unul precipitat: „Si în bratele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi.” (s. n. ). Că poezia Dorinta e centrată pe mitul Androginului o dovedeste reluarea acestuia în strofa a patra, de astă dată timpul trăirii este, ca în poezia precedentă, unul voit încetinit: „Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu brat încet s-o culci” (s. n. ).
În Sara pe deal, ultimele două strofe comunică ideea fundamentală, prin intermediul acestui mit, ca si cel al procedeului ambiguitătii: „Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore în sir spune-ti-voi cît îmi esti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Si surîzînd vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcîm…” (s. n.). Dublul determinant al substantivului „salcîm” – metaforă-simbol a poeziei (dublul vegetal al eroului liric si templu sacru al dragostei) relevă „filosofia” cuplului: aspiratia spre astral („înaltul”, prin eros realizîndu-se purificarea, si refacerea povestii de iubire a oricărui cuplu erotic, adept al Androginului din orice timp („vechiul”), într-o natură eternă si protectoare, concretizată în ipostaza salcîmului.
Jacques Prévert are o poezioară – Les Amoureux trahis – de numai trei versuri, însă pe cît de scurtă, sub aspectul formei, pe atît de concentrată, sub acela al semnificatiilor si al mesajului artistic: „Tu avais une lampe,/ J’avais la lumière…/ Qui a vendu la mèche?” – „Tu aveai o lampă,/ Eu aveam lumina…/ Cine a vîndut fitilul?” (în traducerea noastră, Const. Miu). Să retinem, mai întîi, că primele două versuri fac trimitere la partenerii cuplului erotic. „bagajul spiritual” pentru fiecare este evidentiat chiar si la nivel gramatical: în cazul ei, cunoasterea este limitată, dovadă articolul nehotărît „o”, un asemenea tip de cunoastere fiind de natură telurică si senzorială; în cazul lui, cunoasterea este nelimitată, idee reliefată prin folosirea articolului hotărît „a”, lumina fiind metafora-simbol uzitată de către poet pentru evidentierea acestui tip de cunoastere – una spirituală. Ultimul vers, realizat sub forma unei întrebări, justifică titlul poeziei. Din perspectiva celor arătate pînă aici, a ideaticii poeziei, ultimul vers aduce în prim plan motivul trădării, implicit al esuării Androginului: „Cine a vîndut fitilul?” însemnînd  Cine a trădat? Întrebarea aceasta, care transpare din finalul poezie, face aluzie si la mitul adamic, „primul trădător” fiind Eva, ea a fost cea care „s-a lăsat vîndută” sarpelui. Dacă acceptăm o asemenea posibilă interpretare, acum putem face referire la titlul poeziei: grupul nominal (cu cei doi determinanti la plural) dă informatii despre rezultatul unei actiuni reciproce a celor doi componenti ai cuplului erotic, si anume fiecare si-a trădat partenerul, pluralul „îndrăgostitii trădati” relevînd reciprocitatea finalitătii actiunii.  Iar dacă avem în vedere departajarea pe care am operat-o, referitor la cele două tipuri de cunoastere, vom spune că primul „trădător” a fost ea, căci prin gestul trădării a vrut – poate – să-si depăsească propria conditie. Însă, făcînd parte dintr-un cuplu, ceea ce a dorit să fie benefic pentru sine a avut repercusiuni la nivelul cuplului, de natură malefică.