– Dialog cu parodistul Lucian PERTA –

Cassian Maria Spiridon: Dragă Lucian Perta pe unde s-a încurcat drumul tău de la poezie către parodie?
Lucian Perta: Dragă Cassian, eu cred că drumul nu mi s-a încurcat, ci, chiar din contră, s-a deslusit, s-a limpezit. Să fiu mai explicit. Cam pe la 18 ani, absolvent de liceu teoretic, Liceul „Dragos Vodă” din Sighetul Marmatiei, institutie ce avea pe atunci, prin 1970, deja 50 de ani de învătămînt în spate, am încercat si eu, conform „indicatiilor” primite atît de la părinti, cît si de la profesoara mea de română, Maria Smărăndoiu, Facultatea de Filologie de la Cluj, la română si o altă limbă. Am picat la mustată, la patru sutimi, al doilea de sub linie, si asta din cauza notei de la limba latină, limbă pe care am cam neglijat-o în liceu, dar ce mai tura-vura, am căzut. Trebuia să merg în armată. Cum-necum (nu am stiut niciodată toate ingredientele „retetei”) părintii au reusit să-mi oprească avîntul cazon (că eu, în inconstienta mea  adolescentină , chiar mă visam păzind cu baioneta la puscă, pe undeva, granitele tării) si mi-au găsit un post de profesor suplinitor de limba si literatura română la o scoală dintr-o comună relativ apropiată. Ei bine, în anul acela scolar (1972-1973), datorită cred si navetei zilnice de patru ore, pot să spun că am citit o întreagă bibliotecă de poezie. Citisem eu si înainte, doar fusesem unul din poetii liceului cu publicatii aproape săptămînale în cotidianul judetean „Pentru socialism” si redactor, alături de mai „vîrstnicii” Gheorghe Mihai Bîrlea si Andrei Făt, la revista liceului – „Zări senine”, citisem si scrisesem, dar atunci cred că s-a produs suprasaturarea, cum s-ar zice. Simteam fiecare poet si fiecare poezie, dar în acelasi timp simteam si că pot să scriu în respectiva „formulă”.  Mai mult de amuzament, am încercat si mi-a iesit. Îmi ieseau de fapt pastise, niste variante ale poeziei, „à la maniere de…”, remarcabile unele ca tehnică imitativă, dar atît. Oricum, era primul pas de la poezie spre parodie, cu alte cuvinte zorii, limpezirea.
Cînd ai scris si apoi publicat prima poezie? Si de aici cum te-ai înăltat pe patul de fachir al parodiei?
Uite o întrebare concisă si precisă care cere un răspuns pe măsură. Numai că eu nu prea stiu precis cînd am scris prima poezie. Si de altfel îi suspectez pe cei care îsi aduc aminte cu exactitate clipa, ora, ceasul, cînd au scris prima poezie. Să tot fi fost prin clasa a IV-a (datare obtinută prin „chestionarea” părintilor). Tata, Sofron, tehnician forestier, om al pădurii de cînd s-a stiut, dar si un foarte bun versificator si animator la ocazii mai mult sau mai putin festive între prieteni, a fost cel ce mi-a transmis, cred, si gena si mi-a pus si creionul cu mina poeziei în mînă. Oricum, în clasa a VII-a eram deja poetul scolii, la Scoala generală nr. 5 din Sighetul Marmatiei. Sub îndrumarea profesorului de limba si literatura română Petru Bodea si a (ciudat, nu?) profesorului de biologie si agricultură Alexandru Tiplea, am scris si am trimis un grupaj de poezii la un concurs organizat de Consiliul regional Maramures al Organizatiei Pionierilor. Si a fost să fie. Mi s-au publicat două poezii în placheta Cîntec de început (1967), am fost invitat apoi alături de alti copii-poeti din tară la o emisiune la Televiziunea Română (era un eveniment extraordinar, televizoarele erau pe atunci un lux!) iar în vara lui 1968 am participat la Tabăra de creatie de la Homorod. Ce mai, eram lansat! Acuma, despre partea a doua a întrebării, însă, Doamne, să mă ierti, nu m-am înăltat deloc. Pur si simplu, cum îti spuneam, pe la 18 ani (deci major, în deplinătatea facultătilor si de bună voie si nesilit de nimeni) m-am asezat pe patul de trandafiri (ce fachir, ce cuie?) al parodiei. De fapt al poeziei, ea e cu trandafirii – numai că eu, asezîndu-mă pe trandafiri, m-am nimerit mai mult pe tulpini, care tulpinite, după cum se stie, nu-s prea netede!...
Cît e dragoste si cît e ironie în îmbrătisarea ta lirico-ludică?
Iarăsi o întrebare delicată si precisă, ca de farmacist. Ar trebui să-ti răspund în grame sau în procente, oricum, îmi place ideea îmbrătisării. Acuma, că e drăgăstoasă sau ironică, ce mai contează? Parafrazînd un aforism bine cunoscut, as putea să spun: cîtă ironie, atîta dragoste – si cred că formularea aceasta acoperă destul de bine realitatea. Ca să fiu înteles mai bine, dă-mi voie să-l citez pe regretatul Marius Tupan, care spunea despre parodia mea (justificînd astfel rubrica încredintată în „Luceafărul” timp de sase ani între 1994 si 2000), citez din memorie: „e reconfortant să observi că Lucian Perta îsi prinde prada cu incisivii, nu cu gingiile, dar, paradoxal, victimele sale nu tipă de durere, ci de plăcere”… Deci vezi tu cum transcrii dialogul – îmbrătisare, apoi muscătură cu incisivii, tipete de plăcere… numai să nu cumva să iasă pînă la urmă că-s un fel de vampir!
Ai renuntat la a scrie poezie proprie sau te-a părăsit Melpomene geloasă pe aventurile tale galante prin alte ogrăzi poetice?
Melpomene!… Umbli la muze!... Dar de ce muza tragediei? Nu era mai bună Euterpe sau chiar Erato? Un răspuns simplu, la nivel de muze, ar fi că muza mea lirică (un fel de Euterpe) urmînd niste cursuri de perfectionare, s-a transformat în muza mea satirică (vorba lui Topîrceanu). Dar e aceeasi persoană. Asa că fără scenarii cu părăsiri, gelozie, aventuri galante, etc., nu recunosc nimic, pe mine nu mă părăseste nimeni asa, tam-nisam, fără preaviz de cel putin zece ani. Sau, mă rog, încă nu m-a părăsit…
Te simti singur printre poeti?
Sorescian de frumoasă întrebare. Da, mă simt singur FĂRĂ poeti. Păi, e si logic: fără poeti si creatiile lor, ce as mai parodia eu?!
Cînd ai realizat că te-a hărăzit Cel de Sus cu această iscusintă? Cine ti-au fost maestrii?
În mare, ti-am cam răspuns la întrebare. În perioada cînd am fost profesor suplinitor, în 1973, am început să cochetez cu parodia, dar de fapt perioada studentiei (1974-1978), sansa pe care am avut-o de-ai întîlni si de a mi-i apropia pe Radu G. Teposu, Ioan Grosan si George Tîra, de a constitui împreună grupul umoristic „Ars Amatoria” si prin acesta de a întîlni si a cunoaste atîtia si atîtia oameni de litere si de cultură – atunci si în acel context al studentiei am început să scriu parodii. Deci am pe putin 30 de ani de experientă. Maestrii? Nu le-as zice chiar asa, mai degrabă, într-o primă fază, MODELE, adică Topîrceanu, Marin Sorescu si Mircea Micu. Învătam si recitam cu usurintă din acestia la diferite ocazii zeci de parodii care de care mai spumoase. Următoarea fază a fost a PUNCTELOR DE REFERINTĂ. Adică pot face si eu ceva asemănător? Si în sfîrsit, de la o vreme, după publicarea celor cinci volume de parodii, cred că am atins faza COLOCVIALĂ, adică să îmi permit să-i mai întreb ce mai fac, să-i bat pe umăr (desigur, în vis!) si să rîdem împreună (tot în vis!). 
N-ai avut parte de reactii adverse de la cei atît de inspirat parodiati de tine (în paranteză fie spus sînt unele parodii ale tale mai poetice decît textul inspirator)?
Mi-ai luat vorba din gură! Si eu mi-as fi pus întrebarea aceasta fiindcă e pasibilă de răspunsuri hilare, chiar năstrusnice, gen „să vezi ce am pătit odată cu un poet (sau poetă)”. Ei bine, eu nu prea am pătit ceva demn de relatat. Asta referitor la „reactiile adverse”. Desigur că am supărat niste poeti (mai mult sau mai putin „poeti”) cu parodiile mele la poeziile lor, dar nu mi-au spus-o niciodată-n fată, am aflat-o de la altii si cînd i-am întîlnit (că mai merg si eu cînd mai pot pe la diverse festivaluri poeticesti), am luat taurul de coarne si le-am „tradus” parodiile si pe întelesul lor. Totdeauna „explicatiunile” mele au fost încununate de succes, asta mai ales după ce le arătam că eu de fapt eu nu am canini să musc, asa cum se spune, fiind cu dintii în pioneze. Asa că mai nou, în ultimii ani, sînt chemat special pe la festivaluri de poezie, chiar pentru „momentul parodic” si sînt întîmpinat cu zîmbete si cu formula „a venit Perta, acoperă-mi poezia cu ceva”. Cealaltă parte a întrebării, cea din paranteză, e de fapt telul meu în parodie. Adică să fac parodia mai bună decît poezia generatoare. Ca orice tel, e greu de atins, dar si cînd îl atingi!... Greutatea constă în primul rînd în faptul că astăzi nu se prea citeste poezie. Ori, o parodie are succes doar dacă se face la o poezie cunoscută. Eu am parodiat cam tot ce am prins prin reviste, după o retetă proprie, „produsele”, usor identificabile, fiind numite încă de prin 1996 de regretatul Laurentiu Ulici „pertisme”. Constient de faptul că putini cititori vor citi poezia din volume, (la ce tiraje avem!...) am parodiat si parodiez poezia din reviste. Deci din start ea este sau poate fi cunoscută. Apoi inserez în textura parodiei si referiri la alte creatii ale autorului respectiv (deformatie profesională, poate didactică, dar dacă e bine gătită, delicioasă!) si dacă îi mai găsesc si un final epigramatic (în „ac de viespe”) succesul e garantat. Eu, cu toată modestia, recunosc că am fost premiat si lăudat de suficienti poeti si critici literari cît să pot scoate o cărticică pe care, desigur, ulterior, as parodia-o!
Acum de pe puntea celei de a 55-a treaptă (La multi ani, buni si inspirati, Lucian Perta!) cum se vede cîmpul liric al natiunii în care ară plugul parodiilor tale? Ce proiecte te animă?
Ai dreptate, la 55 de ani (multumesc pentru urare!) e timpul să privesc înapoi cu relativă îngăduintă, să scuip în palme si să mă apuc serios de muncă. Că, vorba din poveste, înainte cît mai este?! Am proiecte în curs de definitivare, desigur, teancuri de manuscrise printre care sclipesc de umor un volum de analize literare pentru clasele V-VIII (parodie de manual alternativ); Cartea nuntilor – Un ghid practic versificat pe întelesul tuturor (deocamdată pentru judetul Maramures) precum si o antologie destul de zglobie: Poezia si parodia anotimpurilor. Dar cireasa de pe tort este si va rămîne cartea mea de căpătîi: Vizita de dimineată. E de fapt continuarea si dezvoltarea pînă la aproximativ 500 de autori a mult-premiatului volum Apelul de seară – O panaramă a poeziei românesti de la Dosoftei pînă în prezent.  O lucrare care mă preocupă cam de 10 ani, dar pe care cred si simt că o voi termina în iarna aceasta. Asta, desigur dacă voi fi ajutat ca si pînă acum în tehnoredactare de fiul meu cel mic, Cătălin Perta, elev în clasa a VIII-a, cel ce e totodată si primul meu critic. Si de fapt după aceea va urma greul. Unde voi găsi o editură suficient de puternică, binevoitoare si iubitoare de năstrusnicii parodice în acelasi timp, care să-mi publice productiunile?!... Ei, dar să nu ne încruntăm de pe acum, asta e o altă poveste…
Cum vezi Poezia si Parodia care o paste număr de număr?
Revista „Poezia”!… La mine acolo, în nordul nordului de Maramures, în Viseu de Sus, revistele de literatură nu prea apar ele asa, fără abonament. Omul care mi-a arătat-o întîia oară (el obtinînd-o pe diverse căi „oculte”) a fost prietenul meu, poetul si prozatorul Marian Nicolae Tomi. Asta a fost chiar pe la începuturile ei, prin 95’-96’. De atunci am devenit un cititor si admirator declarat, în primul rînd al formatului si după aceea al cuprinsului ei. Iar cam de vreo trei ani mi-am împlinit si visul – rubrica de parodie – adică exact ce-i lipsea pentru a fi perfectă! (Na, că ti-am dres-o!)
Îti propun, la final, să ne oferi o parodie scrisă de tine la un poem personal, cele două texte să însotească drept încheiere dialogul nostru aniversar.
Că bine zici „drept încheiere”. E timpul să mai si scriem, nu numai să dialogăm. Nu prea m-am parodiat, sau poate că de fapt m-am parodiat continuu. L-am parodiat în schimb, la foc mic, continuu, pe fiul meu cel mare, Cosmin si cred că faptul acesta i-a priit, astăzi fiind cotat ca un poet si prozator reprezentativ al generatiei sale. Mă simt de aceea mîndru si împlinit, pardon, aproape împlinit, că vorba aceea, mai încape! Singura dată cînd m-am parodiat a fost din „obligatie”. Am alcătuit si publicat în 2002 antologia parodică Groapa cu (a)muze – o antologie a poetilor maramureseni în formula poezia vs. parodia. Ei bine, editorul, domnul Teodor Ardelean, binecunoscutul om politic, director al Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu” din Baia Mare, mi-a amintit că sînt si eu poet si atunci am fost nevoit să-mi parodiez un… rondel. Vi-l ofer cu toată dragostea, tie si cititorilor acestei reviste: