POEZIE MAGHIARĂ

János PILINSZKY
(1921-1981)
Pilinszky János s-a născut la Budapesta, în 25 noi. 1921. A studiat dreptul si filozofia. La vîrsta de 19 ani, în 1940, a debutat ca poet, apoi pînă în 1944, cînd a fost recrutat în armată, a lucrat ca redactor la ziarul Élet. În armată, fiind război, a fost concentrat în trupele din Germania, unde a cunoscut grozăviile inumane ale taberelor de concentrare. Această experientă îi va marca definitv viata si opera poetică.
După război, în 1946 îi va apare primul volum de poezii. Începînd cu anii ’60 va călători mult în Europa de Vest si America. Cunostinta, la Paris, cu Simone Weil, îi va influenta imaginea despre viată.

Relatie 

Ce liniste, cînd esti aici. Ce
liniste de iad.
Stai si stau.
Pierzi si pierd.

Grunewald  

Tatăl si-a plecat ochii.
Creatia, neputincioasă,
precum o perdea sfîsiată, atîrnă.
Isus e mort. Pentru o clipă
doar cuiele sînt la locul lor.

*  *  * 
Să spargi gratiile ratiunii.
Nu ca s-ajungi în vid – ci în libertate.
Toti sînt frumosi si totul e frumos acolo.
Totul si toti sînt buni acolo si adevărati.

*  *  * 
ca apropierea, sau mai mult,
ca un cimitir de soldati.
precum în amurg.

*  *  * 
Asemenea soarelui
sîngerează pămîntul. Două sfere în flăcări.

Apoi luna se ridică pe coate de pe
patu-i mortuar, frumos
si devine deodată
asemenea unui cimitir de soldati.

Restul e har 

Teama si visul
mi-au fost tată si mamă.
Culoarul, apoi
cîmpia largă.

Asa am trăit. Cum voi muri?
Care îmi va fi pustiirea?

Tărîna mă trădează. Mă îmbrătisează în sine.
Restul e har.

 

Rege si regină 

M-ai făcut un însingurat. De-aici credinciosia mea.
M-ai sfărîmat. De-aceea sînt tare.
M-ai jefuit. Din cauza aceasta-mi străluceste mantia.
Ne-asezăm, ne întindem, ne plimbăm unul lîngă celălalt.

 

Zîmbet, lacrimă, stîlpi 

Voalul si umbrela vor arde,
precum foita de tigară.
Dar vor arde si oasele,
stîncile si apa mărilor.

Numai zîmbetul e nemuritor,
lacrima si stîlpii.
Desi nici ele nu supravietuiesc pustiirii,
îsi trimit dincolo doar strălucirea.

 

*  *  * 
Dezbracă-te, dezbracă-te, grăbeste cu dezbrăcatul,
înainte ca membrele edematoase ale
statuii de piatră să prindă viată
si trupul să ti se răcească,
înainte ca iarna s-acopere perna,
înainte.

 

Ecce Homo 

Inima îngreunată
a-nceput în sfîrsit prăbusirea.

*
Zburau muste în jur.
Rănile îi acopereau trupul.
Tipete. Răni.
Sta în soare.
Îsi pierdea vremea în soare
crezînd că nu mai rezistă,
                                cînd
inima îngreunată
a-nceput în sfîrsit prăbusirea.

*
„Ecce Homo”

Inima îngreunată
a-nceput în sfîrsit prăbusirea.

 

Grajd  

De cînd mi-e teamă si sînt singur
corpuri si obiecte nefericite
îsi răsuflă căldura asupră-mi.

 

Cină  

Ba există cale de iesire. Un străin
care-ti bate la usă.

*  *  * 
Cîte miliarde de inimi au murit fără cuvînt,
pe mine această multime mă ispiteste,
aceasta

*  *  * 
Culori de migrenă si singurătate de manechin.
Se bronzează spinarea ta si a mea
în abatorul
după amiezei de august.
În fereastra abatorului.

Rînduri   

Sînt beat. Mi-e rău.
Ei mă acceptă cu îngăduintă si
cu îngăduintă mă poftesc să plec acasă.

Dintre cele două încăperi, care e mai goală?

 

Zid  

O suprafată de orice fel
se uită la tine. De la distantă. Inert.
Încerci să intri în vorbă,
Dar dialogul e prematur.

Serenadă 

E frumoasă lumea. Totusi cea mai
frumoasă lume e aceea pe care n-a creat-o nimeni.
Sînt unele care au născut si-au iubit,
însă tu, doar pentru că exist.

Sărac despre un sărac 

Dumnezeu m-a creat si pe mine.
Este singurul motiv ca să trăiesc mai departe.
Ce o fi găsit de seamă în faptul
că sînt singur?

Nu există nimeni care să pretraseze
linia rupturii unui tendon.
De-aceea trebuie să-ngenunchem.
Si să murim. Si să ne nastem.

Fiecare inspiratie 

Fiecare inspiratie mă răneste

si mă doboară fiecare bătaie a inimii.
Ciudat, marea e nemuritoare
desi fiecare val e condamnare finală.

Cum îsi conduce Dumnezeu destinul,
eternitatea, în cîmpia
vesnic trecătoare a creatiei?

Precum viata de renuntare a ierbii,
ca bătaia de inimă a muritorilor
asa o fi în final gloria,
fericirea calmă a Domnului.

 

Asa cred

Asa cred că te iubesc;
cu ochii plecati plîng pentru că trăiesti.
Dar vezi tu, zeii,
pulberea si timpul
înaltă movile atît de mari
între tine-mine,
încît uneori mă cuprinde
angoasa de spatiul iubirii
si mărunta ei îngrijorare.

Atunci ascus în pat mi-e teamă,
precum se teme natura la miezul noptii,
fără sunet si fără semn.

Apoi
iarăsi cred că sîntem împreună,
că mi-am asezat mîna în mîna ta.  

 

Înainte

Despre viitor nu stiu prea multe,
dar judecata din urmă mi-e în fata ochilor.
Acea zi, acea oră
va însemna înăltarea goliciunii noastre. 

Nu se vor căuta unul pe altul în multime.
Tatăl, ca pe-o aschie,
va retrage crucea,
iar îngerii, fiarele cerului
vor întoarce ultima pagină a lumii.
Atunci vom rosti: te iubesc. Vom rosti:
te iubesc foarte mult. Si în vînzoleala neasteptată
plînsul nostru va dezlăntui încă o dată marea,
înainte de a ne aseza la masă.

 

Pentru cine, pentru ce

Pentru cine, pentru ce
lumilor, spuneti!
Citesc în iarba călcată sub picioare
printre grămezi de zdrente caut.
Lumilor, doar teamă
si doar umilintă sînt.

 

Eram plăpînd

Eram plăpînd, eram putin,
mi-a rămas doar
să-ti urmăresc cu ochii mîntuirea.

 

Într-o frumoasă zi

Întotdeauna lingura de tinichea aruncată,
terenul vechiturilor nenorocirii le-am căutat,
sperînd că-ntr-o frumoasă zi
mă va năpădi plînsul, mă va reprimi blînd
curtea veche, linistea de liliac
de-acasă, freamătul.

Întotdeauna,
întotdeauna mi-a fost dor de-acasă.         

Traducere si prezentare de Hanna BOTA