Adrian BOTEZ

 

Valeria MANTA TĂICUTU

Charisma poetică a vinului

Întelept si generos, vinul revarsă căldură, inspiră, îmblînzeste si îmbunează, face parte din fiinta spirituală a poetului, din universul lui sacru, fiind, alături de pîine si de untdelemn, unul din cele mai importante elemente mitico-religioase rezistente de-a lungul mileniilor. Homer spunea: „În pîine si vin stă puterea creatoare a omului. Prin aceasta se deosebesc zeii de omul muritor, căci ei nu au nevoie de hrană si nici nu beau vinul cel fermecător”(Iliada, Ed. Tineretului, 1965).
Inspiratia si puterea creatoare aduse de vin în magicul moment al degustării lui îl ridică pe om la nivelul demiurgic la care hiperluciditatea stării de „trezie” i-ar interzice accesul si, mai mult decît atît, au o asemenea profunzime si intensitate, încît asigură valoarea nemărginită a poeziei, căci  Nu pot dăinui cîntecele/ Scrise de băutorii de apă (Horatiu).
Imagini, metafore, fragmente eseistice răspîndite în opera tuturor poetilor de la începutul vremurilor si pînă astăzi înfătisează cu noblete vinul ca fiind nu numai o componentă a civilizatiei, ci un adevărat erou civilizator, contribuind la descătusarea imaginarului, la răscolirea substratului poetic germinativ prin ceea ce dăruieste în clipa cînd este sorbit: încredere, curaj, entuziasm.
Intrat încă de la începuturi în cîmpul semantic al elementelor primordiale (alături de soare si pămînt), cu o simbolistică ce-i asigură perenitatea, vinul reprezintă o punte între imagistica precrestină, arhaică, si gestica euharistică sacralizată prin cina cea de taină. El si-a schimbat si înnobilat semantica prin evolutie de la acceptiunea de licoare dătătoare de veselie, iubire, dar si de căderi în orgiastice manifestări ale erosului si vitalitătii (celebrele saturnalii, serbări frenetice nocturne organizate de romani în cinstea zeului Bachus), la semnificatia divină de sîngele lui Cristos, care spală, sfinteste si păstrează sufletele pentru viata cea vesnică.
Între semnificatia mitică si cea religioasă, vinul poetilor dezvoltă o întreagă suită de sensuri care converg spre un întreg de lumină si întelepciune, frenezie si cîntec, căci, după cum spunea Nicolas Boileau, Filosofi visători, care credeti că stiti totul/ Dusmani ai lui Bachus, faceti-vă datoria/ Spiritele voastre sînt prea pline de ele/ Haideti, nebuni bătrîni, învătati măcar acum să stiti să beti/ Devii savant cînd stii să bei...
Vinul înfierbîntă sîngele si aruncă simturile într-un clocot ce dă mai mare adîncime impresiei, stimulează imaginatia si eliberează expresia. Efectul lui se simte atît în plan cognitiv, (devii savant cînd stii să bei), cît si afectiv, pentru că întotdeauna alături de vin au stat cîntecul (expresia ritual-orfică) si iubirea: Asijderea lui Bachus de care te-nfierbînti,/ Întocmai eu îti seamăn, căci n-am în fantezie/ Ascunderi, siretenii sau prefăcătorie/ Îi îndrăgesc pe Bachus, pe-Apolon si pe-Amor/ Si inima-mi tresaltă sub îmboldirea lor (Ronsard).
Văzut ca „soare lichid”, cu valori magice si profetice, vinul este adevăr si mireasmă, el uneste componentele morale cu cele sensibile si creative, dînd echilibru si sens perceptiei poetice a universului: Neglorioasă e această floare/ Făcută din stamine si pistile,/ Fără de nici o urmă de petale./ Dar ce suav miros – de sapte zile/ M-atrage printre frunzele de vită?/ Este-o mireasmă ca o profetie/ A soarelui adînc dormind în vie/ Si-a vinului ce-ncoronat de-arome/ Pe-un drum de toamnă caldă va să vie (Lucian Blaga).
Poetii au fost sedusi de vin nu numai ca licoare deschizătoare de usi spre magie si visare, ci si de imaginea lui în sine, decelabilă la nivel vizual, olfactiv si tactil, apropiată ca valoare semnificativă de soare, de aur, de mierea albinelor, deci atît de elemente cosmice, cît si de foarte vechi ofrande aduse ritualic unor divinităti ale cerului si ale pămîntului: Si, totusi, dacă vrei/ Să-ti mai aduci aminte de toamnă, poti să treci/ Pe unde cerul verii-i turnat în cupe reci/ Si unde, lîngă teascuri, butoaiele la rînd/ Sînt grele de lumină, de piatră, de pămînt;/ De ploaie si de vînturi, de brumă si de var/ Cît aur se răsfrînge si-ntîrzie-n pahar (Ion Horea).
Vinul înseamnă extaz, dar si constiinta nemuririi; cine-l bea, se încarcă de vesnicie poetică: Nu e de aur: e de raze./ O-ntind grifonii ce-o sustin/ E dătătoare de extaze/ Cu ea-n onoarea ta închin/ În scînteierea de topaze/ Cuprinde-al nemuririi vin (Alexandru Macedonski).
Vinul nu are vîrstă, vine dintr-un timp etern si se îndreaptă spre vesnicie, astfel că poate aboli timpul terestru, profan, oferind poetilor un iluzoriu panaceu al neajunsurilor bătrînetii: Mi-a fost viata copios festin/ Si-acuma-n prelungirea lui mai stărui/ Ca un bătrîn satir pe fruntea cărui/ au nins două pătrimi din veac din plin/ Si linistit Cotnarului mă dărui (Mihai Codreanu).
Eul poetic se poate identifica metaforic cu „stropul de vin”, ca simbol al apartenentei si al continuitătii, ca reflex al unui ritual de recunoastere si de asumare a comunitătii din care s-a ivit si căreia îi datorează continutul religios al libatiunii: Sînt cel din urmă strop de vin/ Din rustica ulcică de pămînt/ Pe care l-au sorbit pe rînd/ Cinci generatii de olteni (Ion Minulescu).
Ca orice element simbolic al unei culturi, vinul presupune o hermeneutică adecvată, o interpretare în termeni de istorie natională si socioculturală: Paharul ne stă însă neclintit/ pe buze c-un surîs de-amărăciune/ Si pare-n jilt de veacuri zugrăvit/ Si coborît din ctitorii străbune (Al.O. Teodoreanu). Chiar si pentru poetul care se declară areligios – păstrînd totusi în adînc, mascată, gestica divinatorie – vinul are conotatie sacră: Să cred nu stiu în care Dumnezeu/ Si cui să mă închin nu am habar/ Dar am crezut si crede-voi mereu/ În artă, în Moldova si-n Cotnar (Al.O. Teodoreanu), trinitatea pîine-untdelemn-vin devenind artă-spatiu cultural-vin, ceea ce nu neagă, ci adînceste si îmbogăteste conotatia initială a termenilor.
Foarte adesea, între vin si iubită există un transfer metaforic, elementele definitorii intră într-un proces de osmoză, pentru că vinul înseamnă iubire si poezie, asa că e simplu de personificat în ceea ce are mai pasional, mai cuceritor, fiinta umană. Verbele care consacră un ritual al patimii dezlăntuite ori numai tandretea ca nelipsit acompaniament al apropierii de celălalt intră si într-o semantică a vinului, dînd versului ritm si beatitudine imagistică: Iată, vinul iar mă tine sub a vrajei lui putere!/ Vinul iarăsi mă-nrobeste cu-nfocata-i mîngîiere./ Fie binecuvîntată flacăra-i trandafirie –/ Ea îmi dă îmbujorarea rumenă de bucurie!/ Mîna ce-a cules ciorchinii, fie binecuvîntată,/ Iar piciorul ce-i mustiră, schiop nu umble niciodată (Hafiz).
Transformarea degustării vinului în ritual magic a determinat o extindere a acestui ritual si la nivelul muncilor agricole, etapele pregătitoare obtinerii unei atît de magice licori înscriindu-se într-o matrice arhetipală ciclic repetabilă, imitînd gesturi foarte vechi, exemplare, dintr-un calendar sacru al omului arhaic; prin imitare si repetabilitate, ideea de timp este practic abolită, în cîmpul semantic al vinului intrînd, si pe această cale a mitului – deci a modelului exemplar, care dă realitate, sens si semnificatie universului –, vesnicia: Da, te răsfăt, vită de vie, cînd simt/ Cum zumzăie la soare albinele;/ Îti tai curpenii vechi,/ Îti las trei ochi si două capete./ de ce plîngi, o, vită gentilă,/ de ce stai goală în vînt?/ Si eu printre miile de flori de aprilie/ Păream o vită retezată./ Plîngi pentru cîte-ti retez?/ Te răsfăt, te tai si te înnod/ Pentru ca atunci cînd frunzele vor cădea/ Să ai un ciorchine si rod (Giovani Pascoli).
Aceeasi abordare gravă a viticulturii ca ritual arhaic, iar a degustării vinului ca împărtăsanie (deci ca pătrundere în spatiul sacru prin comuniune euharistică) poate fi întîlnită în poemele cvasibucolice ale lui Ion Pillat: Ajuns în miez de toamnă, îti dai cu spaimă seama/ Cînd chiote culesul în drumul lui spre cramă,/ Ce poezie gravă aveai la îndemînă;/ Cînd vita peste iarnă adoarme în tărînă/ Apoi prier cînd vine pe-a Argesului apă,/ Cum săpătorii vita pe dealuri o dezgroapă;/ Cum coardele le leagă vierul de arac,/ Cum taie joarda slabă si lemnul prea sărac.../ Dar plînsul sfînt al vitei nu-l vei cînta tu oare/ Cu lacrima lui clară, de ochi vindecătoare?/ Cum vrei atunci, poete, ca un viticultor/ Din cartea-ti să culeagă un sfat folositor: /Pe raftul librăriei, uitată, o să sadă./ Povestile si tîlcul le stiu de mult. O cadă/ Cu must de tămîioasă mai bine să-mi aduci,/ Si în cerdacul casei, în tihnă si-n papuci,/ Ca Anton Pann de veseli cînd da de un nerod,/ Cu metodologie să bem al vitei rod (Vinicer).
Dacă poetii din generatiile mai vechi imaginau ospete pantagruelice stropite din belsug cu vin si veselie, poetii mai noi, uitînd că a bea presupune nu numai o anumită „tehnică”, ci si o anumită mentalitate, folosesc vinul în terapia durerilor (reale sau imaginare), pentru uitarea, înecarea amarului, a răului existential, a angoasei, într-un cuvînt, a crizei de identitate: Munceste, bătrîne soare, pentru pîine si vin/ Hrăneste omul cu laptele pămîntului si dă-i/ Paharul cinstit unde rîde-un moment de uitare divin (Paul Verlaine). Cu cît criza se adînceste, cu atît se măreste si cantitatea reclamată pentru stingerea marasmului interior, ajungîndu-se la trădarea vinului pentru alcooluri tari, care aduc numai o betie tristă, o mahmureală permanentă si care, departe de a umple golul sufletesc, au un efect devastator asupra eului poetic, prin disolutie si alienare. Băutorii douămiisti de whisky si vodcă lemon (gen Claudiu Komartin, Dan Sociu & comp) nu numai că nu stiu să bea, dar, ignorînd poezia vinului, imuni la charisma lui poetică, preferă să abordeze viata organică doar ca o succesiune de acte fiziologice, nicidecum ca pe un sacrament, alcoolului revenindu-i numai rolul de a desăvîrsi absurdul existentei, trăirea dramatică a mizeriei lumesti si a tristetii trupului: Pînă la urmă/ cîtiva cîini s-au apropiat/ prudenti/ adulmecînd toată mizeria lumească si tristetea/ trupului/ străbătut cîndva de dorinte iluzii si pasiuni (Claudiu Komartin).
Prin opozitie, un martir ca V. Voiculescu mai avea puterea să spună: Întinde toamna-n slavă lungi funii de cocoare/ Tu ia ca pentru vrajă o tufă de pelin;/ Voiosi strivind ciorchinii în linuri curgătoare,/ Din boabele durerii să facem lumii vin...

 

 

Home






Lubrifiant Sex Oral
Multe modele de lubrifianti cu arome se gasesc aici pe Sexlab.ro. Intra si tu sa vezi poze cu lubrifiantii cu arome si mai ales preturile!