RECENZII

Al. Florin TENE

Mariana Pândaru – Fulgere pe mare

Aflată la al optulea volum, poeta Mariana Pândaru este din nou în librării cu Fulgere pe mare, Editura Călăuza, Deva, 2002, în care confesia lirică se limpezeste „lîngă marea/ ce nu lasă în nici un fel/ îmblînzită” (Fulgere pe mare).
Structurat în sase cicluri: „Transformări”, „Ferigi înzăpezite”, „Lacrima de ambră”, „Călătorii”, „Cîntece pînă la cer” si „Fulgere pe mare”, volumul pare un seismograf ce înregistrează confesia în anumite stări ale eului. Versurile sînt străbătute de o dorintă receptivă a unor pozitii psihice vis-a-vis de scenografia pe care si-o construieste poeta cu mijloacele poetice, căreia îi dă „toată respiratia ta/ toată viata” (Poezia).
În tensiunea dintre concept si imagine Mariana Pândaru ne dezvăluie „lumina fulgerului” ce iluminează pentru o clipă versul care este scurtcircuitul dintre spirit si întinderea mării, ce nu este decît metafora dorintelor, uneori inefabile, de alunecare spre nemărginire: „căci iată/ s-a deschis labirintul cine spune că acolo/ doar întindere e? (Pescărusi cu blînde priviri). Poezia are o mare disponibilitate asociativă, în recuzita lirică strîngîndu-se imagini variate topite în fluente epopeice.
Fiinta e conectată la universal, simturile proliferează sinestezie cosmică: „Nu mai aud nimic dinspre tărm/ Nu mai văd umbrele  fosforescente/ Stiu doar atît/ Eu mă înalt/ în vreme ce văzduhul se umple/ de zgomote”. Pentru Mariana Pândaru fulgerul este acea străfulgerare de-o clipă care iluminează adîncurile lucrurilor si ale fiintei. Constiinta efemeritătii stărilor sufletesti: „Scriu pe albul zăpezii/ despre viată” (Scriu pe albul zăpezii), nu obnubilează trăirea, ba din contră accentuează lumea întruchipată, prin fuziunea umanului cu efluviile din „sensul cuvîntului”, înscriindu-se astfel în stările prin care trece poeta „cu dragoste/ cu tristete si deznădejde”, fiindcă eul alunecă în „arderile” întrebărilor despre sensul si rostul existentei. Acest „fulger” desenează pe „mare” un autoportret liric al Marianei Pândaru, încărcat de întrebări, cutremurări si gesturi premonitorii: „Tu n-ai văzut călătorule/ fericirea închisă în lacrimă/ De aceea îti îngropi mereu pasii/ în zăpezi de cuvinte/ fugind ca o umbră/ dintr-o parte/în  alta” (Tu n-ai văzut călătorule).

Tensiunea lirică creste cu cît ajungem spre sfîrsitul volumului, unde poeziile „cad” într-o implozie concentrată în imagini mitizînd sensibilitatea cu nuante expresioniste. Peisajele ce cuprind: cîmpia, muntii, marea, împreună cu vegetalul si mineralul, (pietrele, stîncile) par a fi o foaie de observatie a stărilor psihice prin care trece biografia lirică a unei poete talentate. Observatia pluteste în spuma melancoliei, iar imaginea poetică este însurubată în haloul compus din stările reveriei si efuziunile elegiace: „O hartă întipărită în palma de ceară/ se încăpătînează să ameninte/ cu drumuri tot mai înguste/ Iată, eu stiu: E harta destinului – vă spun: E harta vietii/ continui să repet cu încăpătînare/ În timp ce voi priviti cu încăpătînare nespusă/ stolul de grauri/ iubind libertatea si cerul/ împînzit de lumină” (Mîinile - o pereche de aripi).

Un poem cu prozodie incantatorie, coagulat ca o rugăciune în lungi acumulări de detalii sufletesti, cu frisonări ale eului, este Cîntece pînă la cer, cu viziuni biblice, cu alunecări spre halucinatie de natura revelatiei: „Eram un zbor sălbatic/ În ochiul tău de jar/ Erai cuvîntul care/ Mă prefăcea-n amar”.
Sub pielea poetei se înfiripează bucuria cunoasterii prin tentaculele întrebărilor, ce nu mai are nimic din galanteria romantismului si postmodernismului. Poezia Marianei Pândaru este post-post-mo-dernistă (E. Simion), adică proglobmodernă, (vezi „Manifestul de la Cluj” de Al. F. Tene, publicat în „Curierul”, 2001), în care descoperim „inima purtătoare de flacără „a unui talent hărăzit de Dumnezeu, autentic si viguros.

               
Ion Popescu-Brădiceni Poezia ca izomorfism în două fluxuri

                Noul volum de poezii semnat de Ion Popescu-Brădiceni intitulat Serile de la Brădiceni, editura Limes, 2008, Cluj-Napoca (prefată de Ion Tepelea, Urcarea în timp), ne dezvăluie o altă fată a poetului, eseistului si criticului literar din Tîrgu Jiu.
                Ion Popescu-Brădiceni, spuneam, cu ani în urmă, este un poet sentimental rafinat, acum, pe lîngă această caractzeristică, descoperim în poezia lui un amestec de anahoret ce-si iubeste pe cei dragi si un arheu care îsi cinsteste locurile natale. Pe deasupra este un mag si un alchimist, purtînd în sine tulburări adînci si elanul optimist-romantic: Cînd eram prunc, m-a botezat mama Ion/Mă născuse la tata , în camion./ Cînd eram copil, tot Ion mi s-a pus/si eram învătat să mă-nchin la Isus. (Autobiografie fantastică).
                Cartea structurată în cinci cicluri: Urcarea în timp-prefată de Ion Tepelea, Autobiografie fantastică, Sectiunea întîi, Sectiunea a doua, Sectiunea a treia, Argument final si Referinte critice , este un tot unitar reprezentativ pentru un poet ale cărui versuri oglindesc o biografie fantastică cu obsesii care creionează constiinta sa de sine. O sensibilitate controlată, cu experientă, stăpîneste imaginatia poetului într-un decor halucinant al locurilor natale, toate avîndvaloarea unui ritual: Mă rog, Jiule, frumos, /să-ti întorc albia-jos.// Mă rog, Jiule, de mult/ Să-ti scot albia din lut/si s-o pun într-un cuvînt. (Cîntec de pe Jiu).Poemele se lasă bîntuite de un freamăt elegiac de cea mai aleasă spetă. Ele desfăsoară superbe proiectii ale reveriei atunci cînd tangentiază eul său cu locurile natale, cu oamenii ce-i iubeste, în care fragmentele de realitate stau alături de reprezentări fantaste. Observatia si disertatia fuzionează în discursul elastic, în unele cazuri respectînd chingile poeziei clasice, si practic, amintirea trecutului biographic asaltează prezentul imaginatiei. Privirea e un pretext pentru rememorare: propulsează închipuirea transpoetică înspre un spatiu himeric, stăpînit abil, prin exercitii de persuasiune: Aici, între real si poe(m)zie,/ nu pot să stau decît pe-o temelie/ zidită-ntr-o iluzie tîrzie. (Precum geometrul poetul pipăie abstractiunile si-apoi declară sfios: „eu cercetez doar minunile”). Totul pare evanescent în transpoeticele lui Ion Popescu-Brădiceni, realul fiind mai degrabă un catalizator al memoriei. Ochiul simte, inima trăieste doar aceea esentă a lucrurilor si fenomenelor, (parodiind pe Valéry), ce se asterne ca o ceată peste locuri, oameni si fapte. Impresia de realitate e, desigur, un truc poetic, întrucît intentia este de a da carnatie imaginarului, de a întemeia o lume prin rememorare: E moara lîngă casă. Una veche si pusă în miscare/ de-o armată de suflete nevăzute care nu se/ îndură s-o lase singură acolo, pe rîul paradiziac. (Moara serilor de la Brădiceni).
La masa lui de lucru poetul îsi cheamă idolii să soarbă din nectarul versurilor sale, acestia sînt: Socrate, Brâncusi, Soleado, Acteon, dar si părintii, sotia si copii săi. Îsi imaginează o lume transpoetică, proteiformă, mereu schimbătoare, dar aceeasi pentru trăirile sale. În poemele aflate sub presiunea sintaxei, ale lui Ion Popescu-Brădiceni, fluide precum un suvoi aflat în chingile unui dig bine construit si organizat, ce par a fi chiar fluxul propriei constiinte, avem o lirică de mare acuratete, care străpunge transparenta imaginilor. Toate acestea sînt, deoarece poetul percepe poezia ca un izomorfism în două fluxuri.


Home







Sentimente Ro Deva
Alegeti dintr-o sumedenie de sentimente ro deva pentru a gasi persoana potrivita. Cautati prin sutele de mii de profile!