Marian Nicolae TOMI
E el
Vino căci fără tine sînt tot mai bătrîn
Acest cuvînt străin
ce umblă printre noi
de parcă l-am sti de parcă ne-ar cunoaste
ce-i pentru noi e si pentru tine
e si pentru mine un cuvînt acolo
dar care-i acela care-i cel mai potrivit cuvînt
nu stiu si n-o să stim niciodată
tu si cu mine eu si cu tine
ne agătăm fără noimă de toate cuvintele
le prindem în palme le pipăim le privim
degeaba
locul lor e oriunde nu sîntem noi
iar cuvîntul acela rămîne străin smintit
cersetor păgubit de fericire
trentăros batjocorit de soartă
e el cuvîntul iubire pe care nu-l pot defel striga
pe care nu-l pot încă urî
dar care mă cutreieră si care mă biciuieste
ca pe-un oarecare
Spleen
drumul acesta e tot mai lung
îmi pare tot mai lung drumul
pînă la cîrciuma unde ceilalti
îi asteaptă în cîrciumă pe ceilalti
sînt multi acum si doar notele pianului
se prefiră indiferente printre particulele de praf
soarele trece zgîrcit prin obloanele trase
doar notele scăpate de pe corzile de otel ale pianului
si dintr-odată un soi de hîrîit caustic
cineva – altul nu noi – a tras apa la WC
tulburînd asteptarea praful si notele gratioase
ale pianului dar ce mai contează acum
eu tot la capătul drumului astept
pentru că stiu ce s-a petrecut acolo
în cîrciuma noastră atunci cînd un străin
a tras de lantul ruginit al WC-ului
Scurtă declaratie
Singurătatea celui care sînt
nu se suprapune nicicum peste cea a celui
ce se vrea scriind.
Declaratia aceasta de dragoste umbreste cumva
celelalte pete din existenta mea
care altminteri apare imaculată si neagră.
Cum să scrii în felul tău
atunci cînd mii de voci bîzîie sîcîitor
în urechea ta si o fac fără folos.
Numai una dintre ele îti pare a avea vreun sens
dar înglodat în vacarmul prăfos din jur
mă simt la fel de singur ca singurătatea
în care a închiriat un loc de veci.
Si iată cum noi sîntem generatia armoniei moarte!
Ce stii tu biet trup
lui Gheorghe Crăciun
Ce stii tu biet trup
de azi pe mîine
năpîrlesti sau chiar mă părăsesti
mereu
prefăcîndu-te că esti altul
mereu si mereu atoatestiutor
eu abia răzbesc către tine
cu gîndurile mele grele/usoare
vreau să te împovărez
dar tu te scuturi ca o găină proastă
si imediat esti altul
eu acelasi mă simt la fel mă înteleg si acelasi mă stiu
biet trup de ce mă părăsesti
cînd tu încă nu ai înteles rostul gîndurilor mele
dintre gîndurile mele fugi
de-acolo
nu creste carnea nici mate nici oase nu cresc
din stiinta mea
zadarnică opreliste zace-ntre noi
tu trupul meu le stii pe toate
eu un biet gînd iată mă pierd fără cuvînt
Ce stii tu biet trup
si cu nici un chip nu-mi spui si mie?
Omul ce trece prin ploaie
Deasupra de mine
paralel cu lumea din jur
gîndul
trupul e altă lume în altă lume
dar de ce si gîndul?
pentru că el se poate desprinde de tine
ia, zi-mi, cum anume?
o vorbă dacă-ti scapă din gît
si gîndul zdup! în cealaltă lume
ce, bă, ăsta-i basm?
da’ ce-ai vrea tu să fie cînd el nu este?!
mă ciupesc bat din palme mă scarpin în crestet:
sînt tot eu cel de ieri – cît anume? –
desi simt un gol în pîntec (ti-o fi foame?!)
picioarele mi-s îngreunate de bocanci grei nevăzuti
stiu/presimt că am pierdut ceva
e grav: este tocmai ceea ce
nu se poate reduce la un singur cuvînt
vreau să înving
vreau să înving
sînt un învingător
sînt un învingător
e de ajuns să-mi strig neputinta
si imediat am recuperat gîndul nebun
si trupul care nu mai e trup
acum nu se mai teme de animale de vremea rea
de tunet si de executii
si de existentă
acum el se vrea altceva de parcă nu tocmai asta a ajuns
fără viată fără timp (ce viată e aia fără timp?)
fără bucurii (ce bucurie e aia fără durată?)
golit de nu stiu ce – transformarea trupului înseamnă pierdere –
el trece asa de grăbit prin ploaie – hei, străine, ia-ti umbrela cu tine!
el se-ascunde (perfect?) mi se sopteste
în hainele groase de dimie
visează la ceea ce-i lipseste.
Si totusi: oare la ce s-o fi gîndind
omul ce trece prin ploaie?
