Ianos TURCANU
CASĂ PENTRU FEMEIA IUBITĂ
Singur, pe malul mării,
cioplesc chipul tău în piatra iubirii.
Veni o pasăre si zise
că sînt un agramat,
că nu cunosc limba în care cioplesc.
Un peste s-a holbat:
„Cui îi vei spune că ti s-a sfîrsit
ultima picătură de imaginatie?
Cu palmele tale gingase,
o să mă mire faptul
dacă vei zidi o casă...”
Si vîntul se opri:
„Dinspre trecut începe
cea mai sigură cale către viitor.
Fiindcă este timpul absurdului posibil,
ridică-o casă,
o casă pentru femeia ta iubită,
cu ferestre deschise spre mare,
cu vise si rouă pe flori,
să încapă în ea durerea si visul...”
Veni un pescar:
„Poti schimba dalta sau piatra,
poti arunca vîsla sau paharul,
poti schimba noaptea pe zi,
poti rupe o pîine în două,
dar nu poti ciopli o părere de vis
sau trece cu barca pe celălalt tărm,
cînd marea vuieste-ntre maluri.
E bine să cunosti singurătatea,
abia mai apoi vei putea medita
la constructia unei case...
Acum, dati-mi voie să bem ceva”.
...Zboară o pasăre.
Bate vîntul pe tărmul rece.
Pescarul cu tălpile goale,
prin fumul de peste prăjit,
toarnă tărie-n pahare.
în spărtura albastră a mării
tremură tufele de oleandru.
Norii,
planînd pe un zefir de seară,
trimit cîte o rază
spre-adîncurile mării.
N-am mai văzut în viata mea
atîta frumusete,
de parcă moartea mă leagănă
s-adorm.
Mîine voi aduna iluziile toate,
voi aduna temerile fragile,
trădările, singurătatea, versul
si voi înălta în dreptul
bătrînelor catarge
o casă pentru sperante si lumină.
PRIN SERTARELE AMINTIRILOR
M-am căutat
prin sertarele amintirilor
si nu m-am găsit.
Am dat peste albastrul de cobalt al mării
si albastrul de imn al privirilor tale,
peste niste păsări ce-au intrat în port
si se plimbă pe cheiuri cu aripile-ascunse.
Am dat peste tremurul lenes
al umbrelor de palmier,
peste niste cărări ce coborau către mare
si către mine,
peste trădarea unor prieteni si a unor femei.
Am dat si peste polul durerii
cînd mă plimbam cu cămila mea
prin pustiu,
peste niste mori de vînt
ce macină si astăzi iluzii si uitare,
peste niste fluturi speriati
de singurătatea amiezii.
Am găsit si putină moarte.
... Tu vii încet în odaie,
închizi toate sertarele
si îmi soptesti
că lumea începe abia acum.
***
Cine iubeste o singură femeie,
moare o singură dată.
Moare singur.
Toti murim singuri.
Cine creste un copil,
alintă un singur copil.
Ceilalti – nenăscuti –
apar în vis cînd nu se mai crede
si nu se mai speră.
Cine bea singur un pahar,
sparge un singur pahar.
Va fi greu de găsit un alt pahar
pentru masa de pomenire...
Da, cît pe ce nu am uitat,
mai trebuie un cîntec,
măcar un singur cîntec
trebuie cîntat.
Cîntecul nu poate fi singur.
